BELLA ITALIA!


motto: “du-mă mamă unde-i cucu

unde-i plată şi nu-i lucru”

(folclor citadin, foarte actual!)

BELLA ITALIA

000038

Ziua 1-LUNI 29.08

ARRIVEDERCI BUCHAREST!

Plecăm cu compania  “Blue Air” , nume de largă respiraţie sugerând vacanţe, libertate şi pasărea albastră a tinereţii…- mişto găselniţa!

Aeroportul Baneasa, ticsit (cum altfel, la dimensiunile lui “de buzunar”), agitat, cu taximetrişti care se ceartă, şi persoane târâind valize şi uitându-se buimace după semnele salvatoare înscrise pe pereţi. Coada noastră specific naţională, îţi oferă o senzaţie de comuniune, de ocrotire, de adăpost. Deja faci parte dintr-o comunitate – “cei ce pleacă la Roma”. O demoazelă intre două vârste, se agită panicos-alintata de-a lungul cozii “noastre”.“- Ştie cineva , grupul J’info de Roma?”  Cu această ocazie aflu că, instantaneu antipaticul personaj, va fi unul din partenerii mei alături de care voi gusta minunile promise ale Italiei. Nasol!

Caut să-i descopăr şi pe ceilalţi membrii ai grupului. Nu reuşesc. Mai fumez o ultima ţigară inainte de check-in. Urmează apoi magazinul duty-free unde soţia mea, Tatiana se simte ca acasă! O susţin, având în vedere că pentru ea e prima călătorie “pe aripile vântului” şi orice sacrificiu merită evitarea panicii dinaintea decolării.

Ghidul nostru, domnul L, are aspect de epocă Fred Astair dar nesimţirea şi dezinteresul faţă de grupul pe care îl păstoreşte, sunt tipic neaoşe. Instantaneu, Iulia, fiica mea îl numeşte “tortoise”, şi aşa rămane! Modul în care trage dupa el valijoara cu cadru, cocoşat, cu mărul lui Adam proeminent, privind condescendent prin ochii semiînchişi a blazare suverană, îl califică definitiv ca broască ţestoasă!

Decolarea decurge lin. Pe drum, câteva turbulenţe o fac pe Tatiana să intre în fibrilaţie. Caut sa o fac pe cocoşul ce îşi apără găinile pe cât de discret pot, ţinând cont că tuturor, indiferent de experienta aviatică, nu ne plac momentele când avionul incepe să se scuture ca un cal naravaş. Chiar nu ne plac de loc!

Iulia, care şi ea e la primul drum “aeropurtat”, bravează-specific vârstei,- dar dacă poate, bravo ei! Eu am apucat şi chestii mult mai nasoale, zburând peste Făgăraş cu tot felul de râşniţe, iar ăsta e totuşi un Boeing, aşa ca le şoptesc spre liniştire “până nu cad maţele alea cu măşti de oxigen din tavan, totul e OK!”

11

La aterizare, de bucurie că a scăpat, Tatiana aplaudă mai ceva ca la o premiera a Scalei di Milano, iar ochii îi sunt la fel de sclipitori ca la primele noastre intâlniri (of, acum douazeci de ani!) -“certamente” taurii sunt zodie de pămant!

Văzând-o atat de entuziastă m-am simţit un moment gelos pe pilot. Ce să fie asta? Probabil aerul Italiei, romanticul leagăn al latin-lover-ului prin excelenţă (nu am reuşit să văd dacă pilotul avea şi mustăcioară a la Mastroianni).

Mergem spre autocar.

Aerul Romei in nopţile de august, are un miros aparte. Un miros serios, de oraş vechi, care doarme in praf milenar, ceva dulceag…”very special”, ar spune englezul.

Ne urcăm în autocar, casa noastră pentru urmatoarele 10 zile, şi începem un tur rapid al oraşului. Acum de-abia, mă uit ceva mai atent in jur la ceilalţi, cu care vom fi coechipieri. Doi puşti relativ tembeli care râd intr-una, or fi ştiind ei de ce, şi care vor întârzia sistematic la toate întâlnirile grupului de mai tarziu. O Coana Chiriţa lată, scurtă şi cu o umbră de mustăcioară, împreună cu companioana ei, tot in varstă dar uscată şi supusă, părând veşnic in admiraţia primei. Doua “fete” pe la 30-35 de ani hotărâte cu incrâncenare să se “simta bine” in aceasta escapadă, un “dom’profesor” semi-letargic, jongleri, acrobaţi, clowni şi recuzită cum ar spune cineva…nu mai ştiu cine!

Monumentele Romei in noapte, luminate cu reflectoare, ne dau primul spectacol al sejurului, din păcate privit prin geamul autocarului în fugă, pentru că e târziu şi trebuie să ajungem la Hotel Emporio.

Dar suntem, in sfârşit, in oraşul etern! Piazza de la republica, castelul Sant’Angelo, monumentul lui Vittorio Emanuelle, sunt aici, la nasul nostru lipit de geamul autocarului…!

Ei, dragii moşului, şi in acest moment de trăiri amestecate, de exuberanţa şi oboseală, mi-am propus că orice s-ar intampla nasol in această excursie, să nu “marshez”, şi să-mi impun să mă simt bine – pe banii mei!

Chestia asta e de nota zece, am verificat-o ulterior şi în alte ocazii similare şi merge! Aşa că dacă vi se va părea prea roz discursul meu ulterior, poate fi şi din această cauză! Dar ascultaţi-mă pe mine, merită! Incercati, şi veţi vedea că vă puteţi permite, o dată pe an, in vacanţă, să lăsaţi garda jos şi să nu mai reacţionati nervos dacă chelnerul “v-a tras ţeapă” cu 0.5 euro, sau hotelul (in care staţi o noapte) are liftul stricat!

242521

Hotelul “Emporio”, cu holuri largi, oglinzi asemenea, şi reproduceri de Rafael în bogate rame aurite ne place, anunţând fastul galeriilor Vaticanului pe care le vom vedea a doua zi. “Kitsch!” aud un comenteriu din grupul nostru-“ Relaxaţi-vă bravi compatrioţi…!respiraţi adanc….aşaaa! Sunteţi in Roma. Pentru 10 zile nu vă mai ia nimeni pâinea de la gură! Haideţi să ne bucurăm de clipa asta.”

Dupa cazare, ieşim, Tatiana Iulia şi cu mine, pe străzile din jurul hotelului ca să luăm pulsul oraşului direct de la sursă. Entuziasmul nu e reciproc. Romei puţin îi pasă  că familia Chiriac e, in sfârşit, aici! Magazinele sunt majoritatea închise, cu grătarele de protecţie mâzgălite cu grafitti, trase peste vitrine. Pe strada pustie singurii indivizi cu care ne intâlnim in scurtul periplu, sunt tot din grupul nostru. Zâmbete de convenientă, “Bună seara, bună seara!…” Roma doarme. Pe jos chiştoacele şi hârtiile activităţii de peste zi, incă nestrânse de serviciile de salubritate.

Hai repede să ne culcăm…

16

      Ziua 2- MARŢI 30.08

ROMA

A doua zi trezirea. SUNTEM LA ROMA!

Mâncăm rapid, ne formăm grupul in hol, ritual comun oricărei excursii, şi plecăm prin Piazza de la Republica pe care o descoperim surprinzator de aproape de Emporio (situat pe “via” Viminale), spre Vatican. Luăm metroul. In staţia subterană nişte oameni de ordine în uniforme şi un afiş scris de mână pe un carton alb “beware of pick- pockets! “. Mi se pare haios şi dau să-l fotografiez, dar omul de ordine nu mă lasă. Il întreb de ce – “ e vietato!” îmi răspunde ca un adevarat Garcea italian. Plec cu regretul că nu am făcut poza mai pe şest şi nelămurit, de ce o fi interzis să fotografiezi un afiş cu “atenţie la hoţi” expus ca să-l vadă toată lumea ce trece prin staţie? Mă rog, sensibilitaţi latine probabil,( sau pură prostie ?)…

26

Ajungem la Vatican, un zid înalt ce se desfăşoară pe mai multe străzi şi coadă cât vezi cu ochii, mai ceva ca la telecabina din Buşteni in zi de Duminica (sau la plata impozitelor in ianuarie)! Spre surpriza mea plăcută merge repede. Nu prea avem timp să ne doară picioarele ca lumea, că am şi ajuns inăuntru. Aici, organizarea naibii! Grupuri peste grupuri, ghizi cu steguleţe, cu fluiere, cu jobene. O maşină de procesat turişti, care mestecă zilnic zeci de mii de trupuri, camere de luat vederi, năduşeală şi impresii, totul contra sumei de câtiva euro de persoană. Nu prea poţi să te rupi de acest Babel comercial şi să te izolezi in contemplare! Alergăm cu toţii prin sălile ce se succed cu repeziciune făcând slalom printre japonezi, peruvieni, malgaşi, olandezi, cehi şi bineînţeles din nou japonezi, majoritatea cu gurile căscate, la propriu.

28

Exponatele sunt diverse ca zone şi epoci, zei hinduşi, statui greceşti, vitralii de ev mediu, sarcofage. Mă uit la o gagica de marmură cu vreo 30 de ţâţe agăţate pe perimetrul toracelui. Nu arată prea sexy! Vorba românului “ce-i mult, nu-i bun”. Ceva zeitate a abundenţei, fapt ce îmi aduce aminte de bancul cu bustul lui Lenin dotat-spre stupoarea comisiei de jurizare, cu doua ţâţe mari. “Una pentru ţărănime, şi una pentru clasa muncitoare.”explică artistul, “bine tovarăşe, dar noi avem şi pătura intelectualităţii!”, ripostează comisia,  “Tema a fost numai bust!!” replică sculptorul…

4030

“Le stanze Rafaelli” te fac intr-adevăr să incetineşti pasul, (riscând să rupi ritmul şuvoiului de vizitatori). Pereţi intregi pictaţi de Rafael Sanzio cu lumina sa şi chipurile sale cereşti! Remarc un tablou gigant in care toate geniile epocii, Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, sunt infăţişate intr-un cadru arhitectural monumental, cu perspectiva şi efecte de trompe l’oeil desăvârşite – superb! “Observaţi că Michelangelo este singurul personaj incălţat din tablou”, aflu (trăgand cu urechea gratis) de la un ghid particular al unei familii de americani de lânga mine. “Asta din cauza că îi miroseau picioarele, iar Rafael, care nu se înghiţea cu Michelangelo, a vrut să puncteze asta!”

44

O fi adevărat, sau a fost numai o chestie şoc a ghidului ca să scoată un bacşiş mai bun? Oricum mi s-a părut interesant că şi la ei, geniile nu se acceptă reciproc –sfântă gintă latină !

Şi e evident, “comedia dell’ arte” s-a născut şi trăieşte la tot pasul şi astăzi in Italia! Mai târziu, când vom ajunge la Veneţia, vă rog să-mi amintiţi să vă spun o întâmplare hazoasă a propos de acel Pierrino italian, un fel de Bulă al nostru , pe care îl întâlneşti la tot pasul prin cizma peninsulară a Italiei…

Apoi te trezeşti brusc în capela sixtină! După tot periplul prin galeriile Vaticane intri, oarecum neavizat, în acest spaţiu sacru. E o hală dreptunghiulară fără nici un chichirez arhitectonic (in afara unei lumini cu totul speciale,- miere amestecată cu sacru, nu neaparat creştin!). Pictura însă te copleşeşte. Există in acea sala o personalitate foarte puternică (a lui Michelangelo, a lui Dumnezeu? -nu ştiu şi nu prea contează), care transfigurează persoanele ce intră acolo. Am avut noroc să ne putem aşeza cateva momente pe lespezi de marmură şi să intrăm in comuniune cu lumina lină filtrată prin vitralii. Michelangelo lucrând indârjit zile şi nopti cu ceara şi uleiul picurându-i in ochi, a impregnat tavanul şi sufletele noastre cu armonie şi fortă.

“Silenzio, per favore!”, “vi preghiamo, no flash!”, ţipetele de păun ale supraveghetorilor, apeluri la linişte făcute, culmea, cu tonalitate de trompetă, ne scot din reverie şi ieşim spre Basilica San Pietro a cărei cupolă este creaţia aceluiaşi Florentin cu picioare fumegânde…

In faţa basilicii, piaţa,  cu colonada lui Bernini. Spaţiu super mediatizat in care se desfăşoară evenimentele de importanţă ale lumii catolice. Desfăşurări de forţă ale instituţiei cu cel mai performant sistem de contrainformaţii de pe mapamond. Sistemele de telecomunicaţii ale Vaticanului se întind pe mai multe hectare decât Vaticanul însuşi!

E o forţă, şi se vede!

O forţă totuşi elegantă, cu grijă faţă de estetic, ( grădinile Vaticanului mi-au plăcut mult, fapt ce m-a costat metri buni de peliculă virtuală sau digitală cum vreţi să-i spuneţi). Prezenţa impozantă a “parintelui creştinatatii”  este imblânzită şi de  gărzile elveţiene, tineri, in costume vesele, create de acelaşi Michelangelo Buonarotti omniprezent in acest spaţiu pontifical, deşi puţin agreat in timpul vieţii de Papii ce i-au comandat lucrările. Sunt emoţionat să văd ferastra biroului papal şi coşul pe unde iese fumul alb sau fumul negru la alegerile papale. A vedea pe viu adevăratele proporţii ale complexului, piaţa, bazilica, birourile, contează mult pentru o corectă percepţie a ansamblului, deşi am văzut aceste locuri de zeci de ori la televizor cu diverse ocazii.

8342

Bazilica Sfântul Petru este mare, impunătoare şi întunecoasă, atunci când nu se oficiază evenimente. Statuia neagră a sfântului Petru cu marmura piciorului tocită de adoraţia credincioşilor… Ieşirea la lumina soarelui Italiei, în deschiderea largă a pieţei, aduce a renaştere!

Părăsim Vaticanul puţin zăpăciţi de tăvălugul impresiilor şi o luăm la pas, slavă domnului, după un scurt traseu cu autocarul, prin centrul vechi al Romei. Monumentul lui Vittorio Emanuelle e mare şi alb. Şi cam atât. Are cate ceva din Casa Scanteii (sau Academia Lomonosov ), Reichstag, şi gara centrală din Milano a lui Mussolini.

Scara capitoliului (la scala di campidoglio) străjuită de statuile gigant ale lui Castor şi Polux piaţeta elegantă de sus cu cele două muzee şi turnul cu ceas ( amicul Michelangelo a facut ceva şi pe-aici dar nu mai ştiu ce, sistematizarea pietei mi se pare!), şi apoi forumurile romane.

La forumuri am simţit pentru prima dată acut frustrările (care se vor exacerba la Palermo şi mai ales la Florenţa) deplasării in grup, cu orar şi obiective fixate de alţii. E drept că dacă nu ar fi fost organizarea impusă nu am fi văzut nici o treime din obiectivele propuse, dar uneori simţi nevoia unui grad mai înalt de calitate in dauna cantităţii.

Aşa că forumurile cu pisicile semisălbăticite flanând printre ruine şi coloane au rămas in urmă, prinse din fugă pe peliculă, alte imagini, ca mii şi mii la fel, navigând in derivă pe internet, sau zăcand in albume prăfuite, mumii ale unor momente care nu mai semnifică nimic.

Coloana lui Traian din forumurile noi exact aşa cum mi-o imaginam plus ceva schele de intreţinere care o urâţesc, deci o dată in plus familiară. Colosseumul, şi el in reparaţii, cu schele şi plase de protecţie, mare dar puţin atrăgător. Cum era prezentat îl preferam in imaginea nocturnă luminat monumental, in care schelele nu erau vizibile.

O surpriză (pentru mine) plăcuta a fost biserica “San Pietro in vincoli” unde existau intr-o raclă de sticlă, ingenios iluminată, lanţurile Sfântului Petru.

95

Atmosfera este mult mai intimă decât la basilica San Pietro deşi nu atinge familiaritatea relaţiei om-divinitate din bisericile noastre ortodoxe (mai ales a celor din moldova de nord). Diverse monumente din marmora albă sau roşie, cu umorul involuntar tipic italian, unde nişte schelete prezintă, intr-o nonşalantă pozitie de “pe loc repaos”, bustul unuia din personajele importante ale urbei, şi probabil donator, ingropat aici la loc de cinste.

Şi, deodată, celebrul Moise al lui Michelangelo, intr-un somptuos montaj. Originalul atâtor replici de ipsos aflate pretutindeni in lume in şcolile de arte plastice şi in atelierele pictorilor şi sculptorilor de oriunde e in faţa mea! Intr-adevăr trăieşte şi îţi impune, şi incepi să–i inţelegi pe vandalii care mutilează cre ţiile (mai degrabă creaturile) florentinului- Pieta, David, etc. (a propos,celebra Pieta e şi ea prezentă).

Tot aici se poate admira “Tronul sfântului Petru” de Bernini. O spumă de sculpturi baroce guvernate de un vitraliu ce sugerează soarele, genială realizare scenică, o combinaţie de auriu, lumină şi întuneric, ce convinge şi atrage.

Toate aceste elemente aparent eterogene se leagă in San Pietro In Vincoli într-un tot, coagulat de lumină crepusculară şi zvon de orgă…Pax vobis cum!

Afară ne trezim în lumea colorata a lui Gianni, Giorgio sau Paola de pe stradă, in piaţa Navona. Lume, ghitarişti tomnatici, mimi, fântâna celor patru fluvii cu statuile ei nude dar impersonale, tarabe, zgomot. Se remarcă caldarâmul din piatră cubică şi clădirile vechi cu patru şi cinci etaje ce o inconjoară. Tencuiala e vetustă, in degradeuri igrasioase de bejuri şi ocruri savant imbinate de soarele Italiei in subtile efecte scenice. Coşcoveala asta (ca şi in Veneţia şi in mai toate oraşele Italiene), combinată cu lumina soarelui meridional, conferă oraşelor italiene, (şi celor greceşti şi chiar ale rivierei Franceze), acea patină şi personalitate nonşalantă, parfumul de “dolce far niente”, sau “pizza, vino, mandolina” atat de caracteristice “brand”-ului italian. Mediterraneo…Să nu ne amagim, in Italia se munceşte in draci, şi pâinea de zi cu zi se câştigă cu sudoare, dar în “centro ‘storico della cita” , pe sub copertinele teraselor din piata Navona, soarele, pizza, vinul şi mandolina (in cazul nostru ghitara) sunt la ele acasă. Părăsim piaţa Navona şi ne indreptăm spre Emporium.

131

Inainte  de a ajunge la hotel facem un scurt detour, in ciuda tunetelor şi norilor ameninţători apăruţi oarecum din senin (cum altfel?!), pe la “fontana di Trevi”, bijuterie de safir şi marmoră! Nu am văzut in altă parte atâta organic in piatra alba, decât in aceasta vie alcătuire minerală scăldată de ape! Uneori, ce e drept foarte rar, oamenii reuşesc să mă surprindă şi pozitiv prin ce sunt in stare să facă şi să simtă. Fontana di Trevi e un moment de graţie (la propriu şi figurat) al modului de exprimare prin intermediul artei. Comunică, linişteşte şi imbunează. Dovada suprema a forţei ei terapeutice asupra sufletului şi spiritului uman este că până şi Chiriţoaia noastră de Ferentari aruncă bănuţul in undele bleu ale fântânii. Rămân de aici cu nostalgii şi cu nişte minunate poze ale Iuliei in chip de ondină, având ca fundal de basm statuile şi jocurile de apa ale fântânei. Aruncăm şi noi bănuţul ritual.

137

Ajungem la hotel, mâncăm, şi incercăm din nou, pe cont propriu, contactul nemijlocit cu Roma. Din nou refuz, politicos dar ferm! Roma serioasă, muncitoare s-a culcat. Măine e o noua zi de muncă aici, vouă turiştilor ajungă-vă ce aţi silabisit azi pe traseele standard. In rest, mucuri de ţigări, hârtii, grafitti, ici colo cate o vitrină înca luminată, cu ţoale care nu mă conving. Hai acasă, mâine avem zi grea!

22

Ziua 3 – MIERCURI 31.08.

POMPEI-NAPOLI

Ne sculăm chiauni şi uşor afectaţi muscular de turul de forţă din ziua precedentă. Nu-i nimic! Astăzi vom inţepeni (şi datorită climatizării greu de reglat) in scaunele autocarului. Trebuie să ajungem tocmai pană la Napoli-n praznic! (vizitând şi Pompei), de unde urmează să ne imbarcăm spre Palermo. Drumul până la Napoli trece prin aproape toată Italia de la nord la sud (in ţinutul “terronilor” cum peiorativ ii caracterizeaza cei din nord). Privim pe geam defilarea printre văi şi dealuri, a autostrăzii cu sensurile separate de leandri infloriţi, roz, alb, galben. Trecem pe langă mânăstirea Monte Cassino, care mi-i aduce in memorie pe Micuţul şi Porta ai lui Sven Hassel.

140

Dacă tot trebuie să ne omorâm timpul privesc din nou in jur la “camarazii de campanie” . Domnu’  Neluţu, un fost antrenor de fotbal, foarte vioi şi neliniştit la cei 60 ,sau aşa ceva, de anişori, flirtează sub privirea vag amuzată a soţiei, cu demoazela “in distress“ din aerogara Băneasa. Vis a vis de mine, de partea cealaltă a culoarului de trecere se afla Bărbuţă. Un tip oarecum rubicond, cu un zâmbet ambiguu (superior şi oarecum timid in acelaşi timp) in colţul bărbii. Ochişorii vii privesc prin nişte lentile “superconcentrice” de ochelari, astfel incât lucirile care se intrezăresc prin ele pot fi orice: ironie, interes, aprobare… Un personaj foarte incitant care inspiră un amestec ciudat de respect, simpatie si condescendenţă. Tipul e un adevarat aspirator (şi distribuitor) de date, ani, nume, fapte, din mai toate domeniile, spuse cu nonşalanţă la foc cu foc interlocutorului. Il bate in doi timpi şi trei mişcări, pe teren propriu, pe nea’ Neluţu la istoria veche şi recentă a fotbalului, fapt care îl enervează la culme pe acesta! Dar evidenţa e evidenţă – omul ştie! Neluţu abandonează şi răman prieteni.  3-0 sec pentru Bărbuţă! Mă trezesc discutand cu  Bărbuţă “alea-alea”, să ne treacă timpul. Schimb macazul prin film, artă, literatură, pe cât mă pricep. Mă lovesc scurt de un zid solid de informaţie fundamentată şi datată in toate domeniile. Atunci încetez să încerc să o fac pe deşteptul (deşi tentaţia e mare, cu tot riscul că ţi-o iei peste bot!) şi începem să discutăm “de principiu” constatând cu surprindere că îmi face plăcere. Recunosc că este ultimul lucru la care mă aşteptam să mi se intâmple in excursia asta! Nu-i nimic, un bonus nu strică niciodată. Nevastă-mea mă priveşte amuzată  “ţi-ai găsit in sfarşit unul care să dea din gură mai mult decât tine şi soacră-mea!”  .Soţia şi fiul bărbuţei asistă impasibili şi oarecum inerţi la flic-flacurile intelectuale ale eruditului soţ şi tată.

“Fetele” de 30 de ani, disperate după distracţie, se dovedesc a fi oarecum colege de serviciu cu Tatiana, aşa că am făcut bine că nu m-am informat in special despre ele, oricum îi vor spune Taniei tot! Nevastă-mea fiind una din acele binecuvântate fiinţe căreia toată lumea îi plânge pe umăr, şi care in consecinţă, sfârşeşte invariabil făcând ulcer. (Doamne feri!).

218

După ce am văzut in depărtare conul inverzit al Vezuviului, iată-ne ajunşi in sfărşit la oraşul mort ( ucis de aparent paşnicul Vezuviu, intr-o noapte de coşmar), Pompei.

148

Oraşul Pompei surprinde, ca prim impact, prin intindere. Este cam cât cartierul nostru Drumul Taberei, dar mai bine organizat. Are şi teatru (de vară), iar primăria şi forumul nu se compară nici acum, in ruină, cu ce avem noi in cartierul meu iubit de-acasă, ca primărie! Casele spaţioase, cu largi deschideri şi lumina indirectă, savant distribuită, cu urme de frescă ,surprinzător de bine păstrată uneori, îmbie la echilibru şi creaţie. Sau poate era numai impresia locului, ora şi soarele Neapolelui, ambient special, ce poleieşte totul in jur şi imblânzeşte sufletele aprige ale celor din sud. Această lumină Napoletană, atât de caracteristică zonei, o vom întâlni in tot sudul, şi la Capri şi la Sorrento cu acelaşi efect de balsam pentru suflet şi spirit! Dacă vreţi o porţie de după amiază caldă de “Napoli” la prima mână, citiţi (sau recitiţi, după caz) “Şcolarii soarelui”-“ Gli aluni del sole” de Giuseppe Marotta. E …“stupendo!”

Dar să ne intoarcem la oraşul înecat in cenuşă de Vezuviul, care o face pe niznaiul la orizont, cu aspect neutru de “cine, eu? Mă confunzi dom’le! Şi pe-urmă, uite ce departe sunt, hai fii serios, cum să fac eu atrocităţile alea, uite doar ce verde şi ecologic sunt! Să fim seriosi!”- şi dă din măini in stil Napolitan să susţină cele spuse. …sau, mă rog, dă din ceva…!

Străzile largi pavate cu dale mari quasi-hexagonale intacte ale Pompeiului iţi stârnesc nostalgii gândindu-te la gropile noastre autohtone din asfaltul mileniului trei. La intersecţii, nişte blocuri frumos fasonate, răsar echidistante din caldarâm cam 40 de cm, suficient ca vizitii antici să fie nevoiţi să incetinescă pentru a nimeri cu roţile carelor “de viteza” printre ele. Un sistem de semaforizare eficient şi elastic (ambouteillajele excluse!). La noi, de-abia acum câţiva ani au apărut gâlmele pe asfalt in dreptul şcolilor, şi săritorile (care-ţi muşcă limba in gură ,dacă nu le vezi la timp), din dreptul viloaielor de barosani (de ce  acolo? Probabil ca să avem timp mai mult să le admirăm şi să ii invidiem! Şi pentru CĂ POT!). Blocurile –semafoare nu ies perpendicular din caldarâm, ci au format trapezoidal cu baza mare pe sol, pentru ca eventualii driveri incepători (sau beţi, sau de sex opus-să mă ierte doamnele Pompeiene sau Pompeiane sau Pompeience), să nu-şi spargă roata sau osia la un eventual impact. De ce oare Pompeienii se respectau mai mult, aveau mai mult conştiinta valorii proprii, decât noi? Din legile şi reglementările noastre sociale prezente (mai des punitive şi coercitive, rareori de cointeresare), rezultă clar cât de “expendable” eşti ca individ şi cetăţean. Individul nu mai contează decât in măsura în care este o rotiţă impersonală, plătitoare de impozit, în angrenajul social.

178

Există o teorie conform căreia valorile s-au inversat in jurul secolului XII-XIII (á propos, ciudat secol –XII!), cam după Giotto. Perioadă in care termeni ca “revoluţie” cu semnificaţia de perenitate (exemplu mişcarea de revoluţie a pămantului), şi-au inversat, de-a dreptul, semnificaţia, “revoluţie” insemnând astăzi-schimbare. Tot atunci, in această ciudată inversiune de polaritate a valorilor morale şi spirituale omeneşti (se pare că sub influenţa unui belşug subit, generat de nişte “oarece invenţii”), idealul umanităţii a încetat să mai fie unicitatea individului, pentru care merita să studiezi o viaţă, să fii eremit in pustie pentru o idee, sau să orbeşti pictând un tavan. Ci să fi aidoma vecinului de peste gard şi dacă se poate să ai tot atâtea lucruşoare ca şi el, dacă nu mai multe!

Perioada in care s-au suprapus cele doua orientări s-a numit Renaştere (sau Agonie?) şi pentru puţin timp unicii Leonardo, Michelangelo, Rafael, au convieţuit cu “pragmaticii “(– termen foarte la modă azi, insemnănd nişte nesimţiţi mai bine crescuţi), Lorenzo de Medici, Sforza, şi alţi bancheri, papi şi zarafi Florentini (pragmatici şi ei la culme!). Ce e drept, cei din urmă, au finanţat (de multe ori cu destulă zgârcenie, pardon- Pragmatism!) zborul primilor.

160

Revenind la Pompeieni, pe care-i simţi la tot pasul, cum te urmăresc, dincolo de timp, cu priviri oarecum critice, prin oraş. Se pare, după calitatea vietii pe care şi-o ofereau (teatre, grădini, spaţiul şi lumina din case, comuniunea cu natura din jur), că făceau parte din perioada in care personalitatea individului conta mai mult decât angrenajul social in sine – de aici respectul societăţii faţă de cetăţean – care la noi e nul!

Mi-ar plăcea să-i imaginez ca pe acele personaje sobre şi pure din frescele lui Giotto, ce au (poate datorită unor tratări incipiente ale perspectivei) un aer hieratic de icoană bizantină, dar nu! Aş greşi! Din frescele Pompeiene ,(multe şi cele mai bune păstrate la muzeul de arheologie din Napoli), se vede clar că erau “bon viveuri” care apreciau un pahar de vin bun, o tânăra frumoasă (de preferinta goală) sau o masă cu taclale intre amici. Imi sunt simpatici Pompeienii! De aceea sunt puţin trist, văzând intr-una din cladiri, in doua racle de sticlă, pe doi dintre ei, dormind somnul de veci, mulaje instantanee de zgură vulcanică, pietrificată. Par destul de destinşi, dormind pe o parte, dacă nu ar fi scorojeala  roşie de pe tâmple care, după analize, se pare că ar fi resturi ale creerului ce a explodat la temperatura de mii de grade a cenuşii vulcanice care i-a ucis în somn! Se pare că zeii au fost invidioşi pe oraşul şi modul de viaţă pe care şi-l creaseră şi au dat cu barosul Vezuviului!

154

Resimt acut lipsa informatiilor ghidului, dar “tortoise”, alias domnul L, ne-a spus o poveste despre mafia locală a ghizilor (doar suntem in plin teritoriu mafiot), care nu permit decât informaţii de la ghizi locali, contra cost suplimentar bineînţeles! O fi sau nu adevarată povestea, cert e că domnul L moţăie liniştit, la umbra palmierilor, printre tarabele cu kitsch-uri de la intrare, prea puţin afectat de tragedia Pompeiană a grupului de românaşi. In acest timp, noi românaşii, avizi de cunoaştere că doar am plătit biletul, cu cronometrul in mână, să nu ratăm ora de intâlnire la autocar (că doar -punctualitatea e politeţea regilor, nu?), alergăm ca nişte muşte fără cap, printre casele in ruină, invârtindu-ne in cerc şi observând că am ajuns a treia oară pe aceeaşi stradă şi ratând restul….fir-ar să fie, cine ştie ce-o mai fi fost pe-acolo interesant, fir-ar el să fie de “tortoise”!

163

Plecăm obosiţi, dar mulţumiţi (nu toţi-normal!) de ce am văzut la Pompei. Imi propun să nu ratez când ajungem la Napoli, spre care ne indreptăm cu autocarul, muzeul de arheologie, după cum se spune, unul din cele mai importante din lume. “Vedi Napoli poi muori” Se moare mult la Napoli probabil! După cum se circulă, in mod sigur! Tot felul de maşini, toate dogite, purtând pe ele julituri colorate in diverse nuanţe furate de la vopseaua celorlalte maşini cu care au fost in coliziune, motorete şi motociclete ce zbârnâie “in toate direcţiile deodată” cum  spunea un umorist francez.

–               “pe aici nu sunt asigurări auto?” il intreb pe şoferul nostru de autocar,Arturo, tânăr macaronar de fel de pe lângă Napoli, deci in temă .

–               “ba sunt” răspunde el, şi-mi explică condescendent, “dar toată lumea incasează prima şi nu mai face reparaţia..”

–               “şi poliţia? “ intreb

–               “…..” răspunde el cu un zâmbet ghiduş, ridicând din sprincene in cel mai pur stil Napoletan.

184185

Napoli ne întâmpină cu o surpriză, Castel Nuovo, un castel burgund (sau bourbonic) auster şi negru in beţia de culori din golful Neapolelui. Pare din alt film cu turnurile lui ameninţătoare, crenelate a scandal! Din faţa lui, o luăm pe o străduţă intens circulată (bineinţeles) spre Piazza del Plebiscito, vizitând in trecere şi galeriile acoperite Umberto I, replica mai prăfuită a celor din piaţa domului din Milano. Trecem pe la zodiacul norocos (cum altfel!) din centrul galeriilor, unde ghidul ne arată decoraţiunile in formă de stea a lui David  ce ornează şi susţin acoperişul de sticlă. Secretul? Acelaşi ca pretutindeni şi din totdeauna, in Europa şi nu numai! O parte din banii pentru construcţia  pasajului acoperit au venit de la bancherii evrei locali. Luăm o gustare la o “pizzeria” locală. E scump şi prost, dar specificul local compensează. In sfarşit copiii cerşetori care se imbulzesc pe langă mese nu mai vorbesc româneşte!

In piaţa capitoliului,(acesta din urmă clădire romană 100% echivalentul celei similare din Roma, inclusiv gaura din cheia bolţii impozante, oază de racoare in fierbinţeala din jur), întâlnim o nuntă napolitană. Mireasa tropoteşte veselă pe caldarâm incadrată de doua domnişoare (“de onoare oare?”) vopsite blonde. Trena rochiei e ţinută in scârbă de un tip dubios (mirele?), ce o urmează la doi paşi in spate, cu o ţigară infiptă in bot. Individul “brunet de brunet”, e imbrăcat in costum alb cu redingotă şi sub soarele torid al miezului zilei parcă e “ ca musca’n lapte” cum zicea bunică-mea, Dumnezeu să o ierte, gălăţeancă de bun simt, când o deranja un contrast prea puternic! “Cortegiul nupţial”  e închis de o duduie inaltă cu rochie lungă mulată, vişinie, ce merge cocârjată, cocoţată pe mari tocuri, atentă să nu-şi scrântească gleznele. Strânge spasmodic la piept (din păcate nu am reuşit să văd ce fel de piept), voalul miresei. Casă de piatră !şi « in bocca al lupo ! »

211

Palatul regal care închide o latură a pieţei are un aer cert de clădire administrativă. Arhitectură decentă de secol XVIII probabil, care aici in Italia deja nu mai entuziasmează. E cald al dracului! Renunţăm la  a vizita  Castel Nuovo si optăm pentru Muzeul de arheologie, fervent susţinuţi de o tânără şi hiperfoliculinică intelectuală din grup, care îi face un lobby indrăcit, cu o fervoare bună de o cauză mai bună . O bunică şi nepoţica se lasă convinse. Mare greşală! Vor alerga nişte kilometri printre motorete, scutere şi maşini care nu cunosc noţiunea de pietoni, ocolind in aglomeraţie tot felul de “barboni” în maieu, prăbuşiti pe trotuare cu sticla-n braţe, făcând slalom printre gunoaie, tarabe şi multă lume care vorbeşte tare şi permanent.

200201

In sfârşit ajungem, o clădire cărămizie cu aspect de templu grec. Intrăm într-un hol imens, in penumbră, răcoros şi culmea, plin de linişte. Claxoanele de afară se aud estompat, ca dintr-o altă lume prin pereţii groşi. In mijlocul complexului muzeal, realmente mare, o grădină interioară cu plante exotice ( pentru noi), populată cu statui şi alei. Exponatele sunt de o mare calitate, aranjate cu o logica subtilă structurată atat pe orizontală între zonele de influenţă ale timpului cât şi pe verticală, între diversele epoci. Ii întâlnim pe prietenii noştri pompeieni in fresce şi mozaicuri de mare fineţe, statui greceşti, teracota smalţuită cretană, etc. Ne minunăm in faţa misteriosului mecanism descoperit pe epava de la Antikitera, şi in faţa copiilor hărţilor lui Piri Reis al căror original îl văzusem la Topkapi in Istambul. Şi o tăiem scurt înapoi prin balamucul traficului rutier şi pietonal din Napoli spre punctul de intâlnire, pentru că s-a făcut târziu. Pierdem in viteză pe drum pe bunicuţă cu nepoţică cu tot, dar ajungem la timp! Cu toţii!

193

Ajunşi in port, avem surpriza (cel puţin Chiriecii care “nu mai mâncaseră aşa ceva”), să ne imbarcăm pe un fel de Titanic in miniatură, cu şapte punţi, discotecă, piano bar şi tot dichisul. Un ferry boat SNAV (care bănuiesc că trebuie să însemne “navigaţia Siciliană” sau cam aşa ceva). Urmează o nouă surpriză, din cauza impărţirii judicioase a locurilor in cabine, va trebui să avem un partener de cuşetă (in cabină sunt patru cuşete). Bineinţeles, la norocul meu, in locul blondei cu bust mare şi lipsită de inhibiţii, ne-a fost repartizată  o bătranică cam de vârsta Pompeiului care, surprinzator, s-a dovedit o companie minunată, agreeată, culmea! de toti Chiriecii, rămânând buni amici după aceea, de-a lungul intregii excursii. Oricum, mai bine decât vreun tânăr brunet şi musculos!

223

Am admirat de pe vas înserarea ce cobora încet peste golful Neapolelui, “uite acolo e Sorrento, şi pe undeva trebuie să fie şi Capri” spune cineva din grup. Da am ajuns şi aici! “Capri c’est fini…” era o melodie “d’amour” a tinereţii mele. In sfârşit suntem aici! A fost şi revoluţia asta din ‘89 totuşi bună la ceva!

După lăsarea noptii plecăm, luminile Neapolelui dispar incet la orizont. Lăsăm încet în urmă farurile de la intrarea in rada portului. Ultimele păsări se grăbesc prin noaptea tot mai adâncă, spre mal.

Ne retragem la piano-bar, după câteva incercări nereuşite (“mi dispiace ma e chiuso!”) la discotecă spre dezamăgirea Iuliei şi spre relativa uşurare a mea care ar fi trebuit să fac pe “chaperonul” la ordinul soţiei. La piano bar, surpriză! Un puşti cu cămaşa scoasă din pantaloni, cântă de rupe pământul voce şi pian, ultimele balade en vogue. Iulia uită instantaneu de discotecă, iar noi petrecem două ore de neuitat cu o ţigară şi un pahar de “nu ştiu ce” in faţă (mi se pare că Cinzano). Tipul e bun. Din când in când ia pauză şi se duce la masa unor prieteni unde sunt şi vreo două “cotzovârle, ” vorba fica-mii, mişto! Probabil că de-aia cântă el aşa cu foc. Eh, să-l ţină Dumnezeu şi pe el şi pe cotzovârlele alea…!

Dimineaţa ne-am trezit pe la 6.30 (cu bătranică cu tot) exact înainte de intrarea in portul Palermo. “Moarte şi portocale la Palermo” era un fascicol din “Clubul temerarilor” (un fel de  DOX comunist) cărţi pentru puşti, coafeze şi frizeri. Cine şi-ar fi inchipuit atunci…..dar hai că mă repet!

Fapt e că SUNTEM IN SICILIA!

240

 Ziua 4 – JOI 01.09.

PALERMO

Aburul dimineţii face să se iveasca din întuneric contururile unei insule cu coaste abrupte. In faţă luminile oraşului. In curând acostăm. Arturo îşi recuperează autocarul din burta leviatanului SNAV şi plecăm spre oraş.

000029
Prima luare de contact cu Palermo este catedrala, de o ireala culoare café-crême in lumina soarelui răsare. Un stil combinat gotic cu maur, cupole şi ogive, mozaicuri bizantine şi amploare de arc- en- fléche gotic. Acest complex heterogen degajă paradoxal o solidă unitate, ce include şi piaţa pavată din faţă, care-i conferă savant, spaţiu suficient pentru a o putea cuprinde cu privirea,( ca o cochetă care preferă să fie privită de la semi distanţă pentru a nu i se observa herpesul pudrat). Nu poţi adăuga sau scoate ceva de la acest edificiu, fără a-i altera personalitatea. Poate ceasul! care e prea terestru şi cam ca nuca’n perete in acest  univers arhitectonic Gaudiano-gotic (dacă pot spune aşa şi iată că , puţin forţat, pot!). Mi-a rămas aproape de inimă această catedrală, cu frontonul ei cu decoraţiuni de turtă dulce crem-aurie. Am adăstat in răcoarea dimineţii in apropierea ei, la o cafea “machiatto”(adică cu un strop de lapte). Deodată, zvârr… un tânăr pe motoretă, trece in forţă printre mese, aproape să-mi zboare ceaşca din mână!  Se pare ca stilul de trafic din sudul peninsulei se extinde şi în insulă! Ii zic  câteva pe româneşte, aşa, să fie… şi îmi aduc aminte de regula mea de aur pentru excursii….şi-mi trece!

IMG_0397

Profitând de răcoarea dimineţii plecăm spre “Palazzo reale” din Palermo şi capela sa Palatină. Drumul ne duce prin parcul din spatele palatului spre bariera si coada aferentă casieriei intrării la palat. Parcul e o minune de cactuşi giganţi, palmieri, agave cât alunii noştri şi ficuşi supradimensionaţi. Trecătorii locali se uită miraţi la noi, cum ne uităm şi mai miraţi la un ficus de 20 de metri cu frunze cât skateboard-urile din Herăstrău. Le înţeleg mirarea ! Îmi închipui cum aş vedea eu un grup de turişti studiind banalul plop din spatele blocului! Dar pentru noi, grădina asta pare a fi desprinsă  din poeziile patriotice ale lui Arghezi “pepenii de zahăr roşu, în spic grâul cât cocoşul…”. Observăm un arbore ciudat cu flori şi fructe concomitent agăţate printre frunzele lui lunguieţe, ce aduc un pic cu cele de castan. Florile sunt un dezmăţ de alb si roşu in degrade, mari cât o farfurie de supă de la cantină (adică trei sferturi), uşor încreţite pe margine, aducând a orhidee. Fructele sunt nişte capsule ovale tip Kinder cu surprize, şi într-adevăr sunt surprinzătoare – din capsula lor plesnită apar smocuri mari de vată! Întreb în dreapta şi stânga dar nimeni nu ştie nimic. Misterul se va lămuri în timpul lâncezelii de la coada de bilete pentru palat. Acolo o zdrahoancă de poliţistă, cu uniformă, cingători de piele pistoale şi tot tacâmul, plictisită şi ea pesemne de moarte, îmi explică: este arborele de “Capoc” sau bumbac fals. – “OK, şi? “mă veţi întreba – “şi atât!” vă voi răspunde.

Intrăm in palatul regal şi apoi, după ce ocolim curtea interioară ce seamănă a cazarmă mexicană (din filmele cu cazarme mexicane pe care le-am văzut), ajungem la intrarea in capela Palatină. Aici, alţi bani, altă distracţie, o noua duduie rupe alte bilete pe alţi euro. Chestia devine redundantă dar, conform regulei de aur a lui Chiriac, –în vacanţă nu poate fi decât frumos, aşa că mă apuc să caut partea frumoasă a lucrurilor, şi cum nu o găsesc, abandonez procesul şi intru împreună cu grupul (inclusiv domnul L, ghidul, care a ajuns şi el in sfârşit), în capelă.

Capela e total diferită de bazilicele Romei sau chiar din Neapole. Influenţele arabe si bizantine fiind preponderente. mozaicurile aurite si icoanele bizantine, pictate după toate canoanele ortodoxiei adică ale dreptei ştiinţe, dau un aer familiar, de acasă, interiorului aurit. De fapt cam toată atmosfera Palermo-ului aduce cu cea a anumitor cartiere din Galaţi, Brăila sau Constanţa în toiul verii. E aproape balcanic. Până şi cuvintele pline de consoane şi vocale familiare, “j”, “ţ”, “ă”,”î”, neântâlnite în italiana de pe continent, au o rezonanţă familiară (deşi în mare parte imposibil de înţeles). Atmosfera oraşului este de lenevie decadentă, nostalgică, dupa o “belle epoque” apusă, (spre deosebire de lenevia “dinamică” a Napoli-ului). Clădiri monumentale, vetuste, cu storuri mari de lemn, a căror vopsea verde, coşcovită, creează arabescuri de lumini şi umbre sub soarele tare al Siciliei.

Catedrala_Palermo_5

La un moment dat, pe drumul de întoarcere spre autocar, (punctul de întâlnire fiind piaţa catedralei de turtă dulce), ne răzleţim de grup. “Tortoise” galopa cu gătul întins în faţa noastră, adulmecând de departe aerul condiţionat şi fotoliile capitonate ale autocarului, preocupat şi surd la întrebările sâcâitoare ale celor din grup. Nu am putut ţine pasul cu ţestosul şi, cum vroiam să cumpărăm o sticlă cu apă, am întrebat o precupeaţă de-a lor, care vindea suveniruri, “dove e il mercato, per favore?” Ne-a arătat şi, după vreo trei străzi in pantă, cu caldarâm pietruit ca pe Şelari, ne-am trezit în plin neorealism italian! Între clădiri cu rufe puse la uscat, agăţate de fèr-forgé-ul ruginit al balcoanelor, se întindea o piaţă cu copertine multicolore, inşi neraşi, în maieuri, jucând table pe scăunele, cu sticla lângă ei, lume, marfă, Bizanţ.

Privind acest spectacol plin de viaţă, cu jucătorii de table privind fix spre noi, mi-am pus, în mod firesc, întrebarea:” Ce dracu cauţi tu aicea Chiriace?!”.

Căutam apă minerală, mi-am adus eu aminte, după ce zbârnâiala alarmei cu tâlharii şi mafioţii sicilieni din creier s-a mai potolit (culmea, chiar la intrarea în piaţă, era o bombă pe a cărei firmă scria: “trattoria – CONTE CAGLIOSTRO”!. Greşala mea a fost că, în loc să întreb de  “mercato”= piaţă, ar fi trebuit să spun ”supermercato” care înseamnă magazin! Am întrebat un bătrânel dintre chibiţii de la table de ”piaţa catedralei” şi acesta, culme a ospitalităţii, s-a oferit, în ciuda protestelor noastre, să ne conducă până în apropiere. Ne-am despărţit cu strângeri de mână şi multiple semne de rămas bun – curat balcanic. Acuma, fiindcă tot vorbim de balcanisme, stau eu şi mă întreb în naivitatea mea, oare omul n-o fi aşteptat şi altceva în plus pe lângă semnele de rămas bun?

Cu complexul ăsta am rămas de când m-am operat de peritonită. Staţi să vedeţi că se leagă! Deci m-am operat eu de peritonită, după care, a doua zi, primesc vizita anestezistului. “Ce mai faceţi, cum vă mai simţiţi?” “mulţumesc bine!”-zic eu deşi mă durea capul groaznic după rahi-anestezia  aplicată de susnumitul asistent (sau doctor?, mă rog, ăla de te-adoarme!). Azi aşa, mâine aşa, până ce vine Tatiana intr-o zi in vizită şi îi povestesc despre cazul în speţă, că –“ce băiat drăguţ, uite mai există şi printre medici oameni…etc,etc”.

“- măi dar tu i-ai dat ceva ăstuia?” întreabă brutal nevasta. Fapt e că, după ce i-am băgat în buzunar a doua zi suma, răsuflănd uşurat că nu s-a simţit jignit, nu a mai dat pe la mine. Ba nu, mint, a venit o dată să mă întrebe dacă ştiu în ce salon au   dus-o pe fata care fusese operată odată cu mine. Nu ştiam.

De atunci am permanent senzaţia că în spatele zâmbetelor amabile, se ascunde de fapt o mână întinsă. Trist!

După cinci – zece minute de mers sportiv, ajungem la autocar, şi constatăm că suntem printre primii! Aflam că grupul s-a dus să vadă un celebru teatru din zonă, Teatro Massimo şi mai întârzie. Domnul L e în autocar, la răcoare. Se uită fix, pe geam, undeva, în depărtare…

Îmi pare rău că nu am văzut şi noi teatrul, dar nu le poţi vedea chiar pe toate ! Aprind o ţigară şi mă învârt puţin pe străzile de vis a vis. Aici sunt nişte mari copaci ale căror coroane se împreunează formănd o boltă răcoroasă, sub care sunt tot felul de mici dughene de antichitaţi şi recondiţionat mobilă veche. Foarte mişto chestia! Miroase a baiţ , a frunze de nuc şi a alamă coclită. Meşterii par a fi în pauză (sau nu?!), stau răsturnaţi în scăunele pe lângă măsuţele rotunde de lemn şi joacă table. Ţinută lejeră, şlapi şort şi maieu sau cămaşă descheiată, spleenul Palermitan în floare! În vitrine, linguriţe, medalii, ceainice, sfeşnice, gramofoane, chiar şi o pisica dormind încolăcită printre vechituri.

Se dă semnalul şi trebuie să mă rup din universul ăsta desprins parcă din proza fantastică a lui Eliade, pentru a reveni la realitatea lui L şi a lui Arturo care sunt foarte nervoşi, Arturo că a întârziat cu graficul itinerariului, si ţestosul pentru că nu-i ies la socoteală turiştii. Se numără, se face prezenţa, lipsesc cei doi puşti. Într-un târziu, apar şi ei, chicotind bine-înţeles!

Arrivederci Palermo, bătrână catedrală cu mozaicuri aurite, sperăm a ne revedea, pân’a nu muri!

De la Palermo, urcăm spre Monreale, pe un drum în serpentine, ce ne ofera larg panorame ale oraşului şi golfului cu acelaşi nume, ce abia le-am părăsit.

IMG_0405000074

Monreale, suspendat deasupra Palermo-ului priveşte către acesta prin numeroase terase belvedere cu balustrade de protecţie din ţeavă vopsită. Străduţe în pantă, cu caldarâmul din piatră cubică şi transparenţa aerului care face şi mai tari culorile  ce strălucesc sub soarele sicilian, amintesc de atmosfera festivă a Sinaiei in toiul verii. Numai că aici, în loc de brazi sunt palmieri, cocostârci cu lungi trunchiuri subţiratice şi un smoc de frunze franjurite in vârf, cactuşi opuntia (sau limba soacrei) imenşi, plini de fructe, dar mai ales, simbolul spiritului înflăcărat al perimetrului mediteranean, incendiara Bougainvillea, cu florile ei roş-viorii. Catedrala din Monreale (ce frumos sună, “Monreale”, haideţi să-l pomenim mai des!), deci, cum spuneam, catedrala din Monreale e, conform reclamelor la maşini ieftine, mică pe dinafară şi mare pe dinăuntru. Nimic ieftin însă la aceasta catedrală! Acelaşi ciudat stil palermitan gotico-bizantino-maur (consider eu, în această ordine,) îi conferă distincţie şi clasă. Bolţile gotice cu largi deschideri si colonade, decorate în stil bizantin, dau o amploare surprinzătoare spaţiului interior. Deasemenea de văzut mânăstirea din Monreale.

IMG_0398

Părăsim Monreale si zona Palermo, şi ne apucăm (de fapt Arturo se apucă, noi moţăim cu capul în geamul autocarului) să traversăm Sicilia, spre Agrigento.

Opririle din 2 în 2 ore, în parcările amenajate pe şosea ne dictează metabolismul. Vrei nu vrei, ţigara rituală şi vizita la wc-ul benzinăriei (pentru orice eventualitate), o trecere rapidă in revistă a magazinului anexat parcării (unde, ca şi la noi, sunt mărfuri scumpe şi proaste, “pentru turişti”), şi din nou la drum. Ciclicitatea asta de două ore, impusă lui Arturo de legile traficului internaţional, poate fi periculoasă. Excursionişti cu experienţă din grup ne-au povestit cum, după astfel de campanii prelungite în autocar, luni de zile, indiferent de ipostaza în care se aflau, din 2 în 2 ore, în mod reflex, trebuiau să viziteze toaleta. “Aşa că e bine să mergeţi numai când e realmente nevoie” spuneau ei!

Da, dar parcă poţi să ştii cu siguranţă ce şi cum, dar mai ales când….?!

Înainte de Agrigento ne oprim la Porto Empedocle, “Hotel dei Pini”, un hotel situat înafara oraşului, probabil mai ieftin, dar curat. După un scurt tur, îi descopăr principala calitate din punct de vedere “turist român”, e situat lângă un supermarket! Vestea pe care o aduc grupului îmi conferă notorietate! Devin, pentru toate babele de sex ambiguu din grup, “tipul care ştie unde e magazinul”. În următoarea jumătate de oră trebuie să explic valurilor succesive de ochi strălucitori şi nări dilatate de mirosul cumpărăturilor ieftine, dând din mâini, desenând scheme pe hârtii şi folosind tot felul de formule mnemonice, că magazinul e “imediat cum ieşi din hotel, pe stânga!”.

Dupa ce şiruri lungi de babe, cu moşii aferenţi echipaţi cu adânci sacoşe, au plecat tropotind vioi “să nu se închidă!”, ieşind din hotel şi luând-o, bineînţeles, spre dreapta, am baleiat cu privirea holul hotelului şi am descoperit că are piscină.

Yesss! Ar fi spus Iulia care e moartă după înot. Şi sincer să fiu, după atâtea ore de stat în scaunul autocarului, o baie în piscină era O.K. şi pentru bătrânul ei tată! Aşa că ne-am dus. Surpriza plăcută a fost că bazinul avea dimensiuni olimpice, 50 pe 30 de metri de apa limpede  (aproape) numai pentru noi! Surpriza neplăcută a fost că a trebuit să plătim căte 3 euro de persoană pentru căşti.

Înăuntru, pe lespezi de piatră, şezlonguri de lemn cu prosoape, cele două gureşe “tinere între două vârste” din grup, dom’ doctor (un tip grizonat, impozant, cu mari perciuni albi). Intr-o laterală, doi tineri efebi sicilieni, băieşii angajaţi la piscină, joacă ping-pong. Îmi sug burta şi mă arunc în apă înotând în tot felul de stiluri, e foarte plăcut. Neplăcut e că “tinerele” nu-mi acordă mai multă atenţie decât unui (să zicem, ca să nu fim vulgari) dop de plută, ce ar putea pluti prin piscină, şi îmi aduc din nou aminte că am trecut de cincizeci de primăveri, fir-ar să fie! Dar nu contează, mă simt atât de bine încât îmi iau inima în dinţi şi îmi ofer serviciile la un ping- pong. Băieşii se uită cam deranjaţi-“ fa quindici euro un’ ora” zice unul, privindu-mă printre gene, “ma va fa’…!” îi zic (în gând), şi mă duc să fac plajă. Între timp apare şi o tânără siciliană (cam negricioasă dar cu un corp drăguţ în costumul de baie mulat), care pregăteşte nişte ustensile, o trambulină şi un fel de cerc plutitor. Băieşii întrerup partida de ping – pong şi încep să repete un număr de sărit prin cerc în apă, cu diferite figuri. Nu prea le iese! Se sfătuiesc, dau din mâini încearcă din nou, ioc! Chestiile pe care le încearcă ei, le făceam de pe la zece-doişpe ani pe debarcaderul lacului Băneasa, când mă supăram dacă, cel peste care săream, în picioare fiind, înclina capul să se ferească. Simt că ceva mă roade (patriotism,  teribilism, infantilism, spirit de competiţie?) şi mă duc spre ei (“ce-o mai vrea iar moşu’ ăsta?!”) şi execut scurt săritura cu răsucire prin inel.

Ieşind la suprafaţă am satisfacţia perspectivei a trei guri siciliene căscate !

Imediat diferenţele de vârstă, naţionalitate sex sau rasă dispar, şi discutăm, între pasionaţi de apă, probleme specifice. La final, supremă recunoaştere, unul din băieşi vine spre mine cu paletele de ping-pong şi cu un zâmbet, oferindu-se ca sparing partener, gratis!

Între timp, Iulia,  care mă pierduse, se întâlnea în holul hotelului cu “dom’ doctor”, “- nu vă supăraţi, nu l-aţi văzut pe tata?” îl întrebă fiică-mea.

“ – taică-tu sare prin cerc, la bazin” îi răspunse scârbit, dom’ doctor.

Din fericire pentru liniştea mea din zilele ce vor urma, Tatiana nu a fost de faţă la faza cu piscina (ea şi  înotul fiind două concepte paralele), altfel mişto-ul nu ar fi încetat până în ziua de azi !

Ziua 5 – VINERI 02.09.

AGRIGENTO

A doua zi ne sculăm şi după micul dejun, unde observ că încă mă bucur de notorietate în rândul shopping-babelor ce-mi zâmbesc (“ăsta-i zăpăcitul ăla care nu ştie care-i dreapta şi care-i stânga ! ”), pornim spre Valea Templelor de lângă Agrigento.

000075idem templul Concordiei

Zona deşertică, cu flori uriaşe de agave, pe tije de şapte metri înălţime, tufişuri (sau crânguri sau dumbrăvi) de cactuşi masivi de 4m înălţime, maslini venerabili, de-o vârstă parcă cu templele, praf roşu, mult praf şi stânca poroasă de culoare gri-ocru, este mis en scena naturala a templelor din vale. Toate acestea împreună cu temperatura în creştere, cerul albastru şi liniştea ce te înconjoară, pregătesc saltul în timp peste milenii. După un urcuş scurt pe un drum recent recondiţionat, apare perspectiva templelor greceşti. Sunt atât de vechi încât s-au mineralizat contopindu-se în peisaj. În jur, nici o urmă de viaţă ca la Pompei. Singurele elemente ce leagă edificiile de foştii locuitori sunt nişte misterioase găuri rectangulare (posibil morminte ?) în tuful roşiatic, precum şi nişte urme de care antice, adânc întipărite în piatră.   Zidul de incintă, se  zăreşte vag pe sub arbuşti şi tufe de cactuşi opuntia. Şi aici e greu de deosebit stânca naturală de lucrarea anticilor locuitori. Până şi « Telamones », gigantice sculpturi ce susţineau frontonul templului lui Hercule, în chip de cariatide, aşa prăbuşiţi, pe cei nouă metri pe care-i au, nu pot fi deosebiţi de nişte bolovani naturali decât după ce ţi se atrage atenţia. Cel mai bine întreţinut este templul Concordiei, dovadă vie (mă rog, moartă) că un compromis făcut la timp, rentează ! Templul se află în această stare excelentă de conservare deoarece după căderea zeilor antici, în perioada creştină, a fost utilizat (şi întreţinut) ca basilică creştină.

Căldură mare !Gust din fructele de cactus opuntia, un fel de cartofi cu un praf fin de ţepi pe de-asupra. I-am văzut în piaţa din Palermo aranjaţi frumos în lăzi. Au un vag gust de smochine sau dude cu seminţe mărunte. A se mânca cu manuşi, o săptămână după aceea scot ţepi micuţi din degete.

Coborâm drumul istoriei înapoi spre autocarul lui Arturo, flancaţi de siluetele cotorsionate ale măslinilor seculari, impresionante forme de supravieţuire în lupta cu timpul, seceta şi turiştii. În parcare sorbim o « granita di limone » de la un tănar oacheş cu un cărucior înflorat, tras de un măgar. Ce fel de sistem de răcire o fi avut măgarul ăla,  de era granizada cu gheaţă pe pahar nu ştiu! Reţineţi că eram cam la 40 de kilometri de orice aşezare!  În orice caz, cu mâna pe inimă, a fost cea mai bună granizadă “ever” cum ar spune Iulia în romgleza ei.

Între timp în parcare se petrecea o mică dramă, oacheşul limonagiu intrase în conflict cu letargicul dom’ profesor (conflict unilateral, desigur!) pentru faptul că acesta din urmă stătea blocat în faţa şaretei (deci în spatele măgarului) obturând reclama scrisă pe cărucior. Protestele la început politicoase ale balaoacheşului limonagiu, rămaseră fără nici un ecou. Dom’profesor, în şortul lui burlănit de pânza gri-anti-jeg, cu ochelarii fumurii pe nas, stătea înfipt in sandalele extralarge puse pe piciorul gol, cam jegos după mersul prin praful milenar al templelor , şi privea pierdut în depărtare. Limonagiul se făcu şi mai negru, începu să dea din mâini şi din picioare oarecum fără coordonare, iar discursul lui pierdu orice urmă de italiană inteligibilă desfăşurîndu-se exclusiv în siciliană, cu conotaţii a propos de mama domnului profesor, după mimica negriciosului. Dom profesor privea pierdut în depărtare, totuşi bosumflase buza de jos, în semn că ştia că ceva e în neregulă şi că îl deranjează.

În final, negriciosul şi firavul limonagiu epuizând argumentaţia genealogică asupra arborelui lui dom’ profesor, într-un gest exasperat, se repezi să-l împingă înafara razei de influenţă a amărâtei lui de reclamă. Spre surprinderea generală (a sicilianului inclusiv), dom’ profesor se înţepeni pe tălpile XXL ale sandalelor sale şi rezistă pasiv atacului. Sicilianul realizând că in parcarea pustie suntem numai noi şi el, dădu din mână a lehamite şi părăsi câmpul de luptă retrăgându-se spre coada măgarului, dând mărunt din buze. Dom’ profesor, cu privirea în depărtări, privi prin el ca prin sticlă şi se urcă, fără o vorbă, în autocar. “De ce nu v-aţi dat la o parte ?” l-am întrebat eu într-un târziu, “- n’am vrut” mi-a răspuns el, privind pe geamul autocarului.

Din nou la drum!

M-am cam săturat de autobuz şi de problema cu climatizarea care-ţi congelează sistematic genunchii. Pe geam se perindă parcă aceleaşi câmpii de ieri alternate cu aceleaşi fâşii de păduri de pini. Din loc în loc, ruinele unor proprietăţi lăsate în paragină îşi arcuiesc bolţile sparte de timp, făcându-te să te-ntrebi ce-or fi căutat oamenii aceia de au investit muncă şi bani în pustietatea asta pietroasă?

Domul din Siracuza (secVII)

Într-un târziu ne apropiem de mare şi iată-ne ajunşi într-unul din cele mai importante oraşe siciliene, Siracuza. Împreună cu Messina si Palermo, Siracuza închide triunghiul centrelor de interes maxim ale Siciliei, zone care au determinat, se spune, şi simbolul insulei ce sugerează acest triunghi, numit “trinacria”. Un conglomerat zoomorf alcătuit dintr-un cap central şi trei picioare răspândite la circa120 de grade, totul asezonat la bază, cu o pereche de aripi a unui păsăroi bicefal! Urât ca dracu’ simbolul ăsta, dar mă rog , dacă lor le place! Şi se pare că le place tare! Pe toate tarabele cu kitsch-uri turistice ale Siciliei tone de trinacrii de plastic lucesc în soare ca picioarele de pui de baltă la o cârciumă mai de soi, alături de păpuşile tradiţionale, înfăţişând  războinici spadasini năsoşi.

Siracuza, oraşul lui Arhimede, e foarte mare şi foarte mediteraneană ca atmosferă şi arhitectură, mă rog, partea ce am văzut-o pe geam, până când am ajuns la zona pietonală din apropierea promenadei insulei Ortigia, unde am descălecat din autobus. În timp ce ne plimbam la pas, (urmăriţi de behăiturile obraznice ale unor imberbi pierde-vară locali, ce nu agreau, se pare, turismul de grup), am observat cu stupoare că giganţii înfrunziţi ce ne umbreau pasajul sunt ficuşi! Da, stimate doamne care stropiţi şi periaţi zilnic frunzele vreunui pricăjit vlăstar gălbui. Aici ficuşii aveau trunchiuri ce de-abia le puteau cuprinde în braţe trei oameni zdraveni!

fantana Aretuzei cu papirus

La capătul plimbarii noastre, fântâna Arethusei cu statuia stilizată a nimfei şi bazinul cu apă în care înotau leneşi, peşti roşii. În mijlocul bazinului, nişte tufe de papirus, plantă exotică chiar şi după standardele siracuzene. Papirusul se vinde bine ca atracţie turistică, dar atenţie la falsurile confecţionate din coji de banană, ne spun cunoscătorii vânzători de “originaluri” pentru a justifica preţul ridicat! În ce sens să fim atenţi asta nu o mai spun.

Tot aici, domul din Siracuza cu coloanele templului doric de origine, înglobate în construcţia bisericii. Căldura şi oboseala ne fac să nu putem aprecia la justa valoare gradenele amplului teatru antic grec, săpate direct în piatra tare, şi nici Latomia paradisului, vastă grădină, fostă carieră de piatră, a cărei exuberanţă de volume şi plante exotice încântă ochiul. Urechea lui Dionissos cu efectele ei acustice, deja ne face să o apreciem doar pentru răcoarea binefăcătoare ce ne învăluie. Părăsim Siracuza, cu senzaţia că nu i-am acordat destulă importanţă şi rulăm pentru a ne caza pentru noapte. Ajungem la hotel “Cundari inn” un hotel cu pretenţii mari şi putirinţe puţine. Pe terasă, un hamac, bucuria Iuliei şi o piscină cam de 2 pe 3 metri care mai avea şi scări, să nu te scufunzi brusc în străfunduri! În răcoarea nopţii se aud râsete molcome şi grai românesc de la una din mesele de pe terasă. Noapte bună!

Ziua 6 – SAMbata 03.09.

TAORMINA-MESSINA-SORRENTO

A doua zi după mic dejun, din nou la drum. După mulţi kilometri făcuţi străbătând ţinuturile aride ale Siciliei, cu câmpii pietroase, păduri de pini şi vii, dar de data asta în tovărăşia tonică a mării Mediterane, ajungem la Taormina.

Cuibul acesta de vulturi, agăţat cu încăpăţânare de prăpastie între munte şi mare are un farmec aparte. După părerea mea e unul din cele mai frumoase oraşe (sau mai degrabă alcătuiri urbane, ţinând cont de dimensiunile reduse,) ale Siciliei şi Italiei, cel puţin din cele văzute de noi în acest periplu! Comparabil în multe privinţe cu Capri, îi lipseşte un Axel Munthe sau împărat Tiberiu pentru a fi mai cunoscut (eu unul nu ştiam nimic de el până a nu lua contact direct).

Se ajunge sus  (ca şi la Ana Capri) cu nişte miniautobuze. Aici e zona sută la sută pietonală, cu străduţe medievale înguste, în general fără trotuare, dalate cu lespezi de piatră. Culorile bătrânelor edificii sunt pastelate, roz, crem, ocru, alb, iradiind o lumină dulce, subtilă, în penumbra răcoroasă a străzii. În balcoanele arcuite, din fier forjat, jardinierele din teracotă gem de flori în culori vesele.

IMG_0461 Taorminacrossing MessinaIMG_0462 TaorminaIMG_0460 Taormina

Începem vizita cu teatrul antic grec, surprinzător de elaborat şi amplu pentru dimensiunile oraşului. Încă o dată, ca şi la Pompei, mă surprinde importanţa acordată de către vechii locuitori, vieţii spirituale a urbei! Ca şi la Siracuza gradenele sunt săpate în piatra muntelui cu obstinaţia şi profesionalismul tipică italianului care vrea totul făcut “a la regola dell’ arte!” Cred că aici intervine deosebirea majoră între noi şi italieni (popoare de gintă latină foarte asemănătoare de altfel). La ei primeaza legea lucrului bine făcut, pe când la noi cea a lui “las-o bă, că merge şi-aşea!- ne-am obişnuit cu iea…”,  cum spune un şlagăr cu influenţe maneliste ce bântuie undele hertziene prin Bucureştiul nostru balcanic!

De la înălţimea la care ne aflăm teatrul din Taormina are o formidablă perspectivă asupra mării, amploarea priveliştii fiind un grandios spectacol în sine. Mă aşez pe o antică gradenă şi îl privesc…Nu apuc însă să “intru în atmosferă”, apelurile stridente din partea colegilor de grup ne cheamă să tropotim mai departe – “dacă e marţi –e Belgia”- ce film!!

Numele Taorminei îmi sugera ceva magic, cu rezonanţe cretane (probabil induse subconştient de anagrama minotaurului), dar se pare că semnifică “oraşul de pe muntele Tauro” (Tauro-menion în limba Siculilor  ce se pare că l-ar fi fondat undeva prin secolul XI b.c.). Dar magic este cu siguranţă prin ceea ce promit aleile lui cu trepte de granit şi balcoane înflorate, desprinse din strada principală Corso Umberto, ce uneşte cele două porţi- poarta Catania şi poarta Messina.  Aceste porţi, în vechime, marcau singura trecere posibilă, (din cauza abruptului montan), între cele doua regiuni siciliene. De aici multe avantaje (vama de trecere monopol) dar şi dezavantaje (poziţie strategică de invidiat, şi deci de cucerit, de către marile puteri ale timpului).

Mergând pe Corso Umberto ajungem în piaţa IX Aprilie. O deschidere în plin soare, cu pavaj cu dale caroiate alb-gri, ca la şah, şi bijuteriile arhitectonice ale catedralei şi bisericii (crenelate!) san Nicolo. Stăm puţin la soare şi admirăm marea Mediterană şi coastele abrupte ce alcătuiesc o inspirată belvedere pe o întreagă latură a pieţei . Îi fac Iuliei câteva poze, sprijinită de balustrada metalică de protecţie a bevederei, cu noua pălărie de pai “made in Taormina” şi cu Mediterana ca fundal. Pălăria tocmai am cumpărat-o de la unul din negustorii ambulanţi de pe Corso Umberto, şi îi stă foarte bine Iuliei dăndu-i un aer “fin du siecle” rafinat. În consecinţă, toate shopping-babele din grup dau năvală pe săracul om, şi îi cumpără toate pălăriile! Rezultatul final, ca estetică, e Dâmboviţean rău de tot, dar te pui cu gustul omului! Îi fac semn cu ochiul vânzătorului şi îi explic că ar trebui să-mi dea un comision pentru câtă vânzare i-am făcut cu exemplul Iuliei. Brusc zâmbetul de pe faţă i se şterge, semn că nu gustă gluma, şi mi face semn să “merg de-vale!”  Coborăm pe Umberto spre capătul miniautobuzelor ce urmează să ne ducă la autocar. La tot pasul, cladiri cu patină şi stil bizantino-mauro-normand, Badia Vecchia, Palazzo Spuches, te fac să regreţi lipsa de timp şi informaţie. Îmi promit să revin cândva, dacă voi putea mai multe zile, să-mi rezolv frustrările!

Ajungem la Arturo, care ne întâmpină cu un zâmbet vesel şi la al său autocar,  cu care ne-am obişnuit ca ţiganul cu cortul. Ne îmbarcăm rapid şi o tăiem spre Messina. La Messina nu mai coborâm din autocar (avem zi grea, cu drum lung până la Sorrento). Trecem cu autocarul prin Messina şi ciupim ceva poze prin geam, apoi ne îmbarcăm pe ferry-boat (“‘ndranghetta” sau cam aşa ceva, în limba locală), spre continent. La revedere Sicilia! Bine a zis cine a zis că Dumnezeu, după ce a făcut lumea, şi-a sărutat opera exact pe locul unde e azi Sicilia! La revedere Trinacria!

Spre deosebire de traversarea de la Napoli la Palermo care ne-a luat o noapte întreagă, trecerea strâmtorii Messina nu ne ia decât în jur de o oră. Deasemenea bacul ăsta nu se compară cu mini-Titanicul ce ne-a adus în insulă. Autocarul nostru se vede parcat pe puntea exterioară printre alte maşini. Pare foarte mic,de aici de sus, de pe puntea superioară. Arturo e vesel, pentru că e de loc de pe undeva între Napoli şi Sorrento şi următoarele două zile, cât vom vizita Sorrento şi Capri fără a avea nevoie de autocar, a aranjat cu “tortoise” să facă o vizită alor lui (şi poate un mic ciubuc?). Îmi spune că a vrut să intre în afaceri în România, să cumpere un mic hotel. Mă uit la el ,tânăr, solid, cu cămaşa descheiată şi “blue-tooth-ul” în ureche şi gândesc –“ce dracu’ toţi neisprăviţii vor să vină să ne pună la muncă, în ţara noastră !” Îi zic: “-dacă o să-ţi faci hotel la Constanţa îmi faci şi mie reducere la cameră, ca vechi prieten?”. Stă pe gânduri, brusc serios, calculează plusuri şi minusuri…”O.K!” spune într-un final, zâmbind din nou.

crossing Messina

Într-un târziu am aflat că făcea parte dintr-o familie cu legături in mafia locală, aşa că  povestea cu hotelul s-ar putea să nu fie chiar poveste…

Traversăm Calabria de la sud la nord pe malul mării, pe geamul autocarului apar si se succed cu repeziciune (Arturo îi dă bătaie, a simţit mirosul grajdului), aşezări pitoreşti, cu mici porturi multicolore, misterioase edificii părăsite, pârloage cu iarba arsă de soarele Calabriei. Într-un final, seara, ajungem la Sorrento. Datorită orei înaintate nu ne putem da seama de peisaj, realizăm numai că, hotelul Britannia unde avem cazare, nu este prevăzut cu parcare pentru autocar şi Arturo trebuie să facă “minuni de vitejie” ca să îl întoarcă. Reuşim, în final să ne luăm bagajele şi să ne cazăm. Hotelul e mare, cu camere exagerat de spaţioase văruite în vernil, cu geamuri mari, pustiu. Senzaţia de singurătate e acută, nu-mi dau seama de ce! Poate datorită nuanţei vernil ce te înconjoară, sau poate a camerelor foarte înalte, sau a veiozelor foarte mici?   Aflăm într-un târziu că, datorită problemelor financiare ale patronilor,   ( o familie “mafioso” căzută în dizgraţie ), hotelul urmează a fi dezafectat în curând. Îmi explic acum uşoara coşcoveală a zugrăvelii din baie, şi senzaţia de pustiu! Ronţăim ceva de prin valize şi ne culcăm.

Ziua 7 – DUMINICA 04.09.

SORRENTO – CAPRI

A doua zi de dimineaţă nu ne vine să ne credem ochilor! Pe geamurile imense ne umple privirea întregul golf Neapole, cu apa ca o imensă oglindă liniştită şi cu insule ce se întrevăd prin ceaţa gri-fer a zorilor. Asta era cauza pentru care batrâna Britannie nu avea loc de parcare, chiar de dincolo de drumul îngust din faţa hotelului, începe abruptul ce plonjează în mare, undeva, jos. Culorile mării şi cerului se întrepătrund în nuanţe discrete de bleu roz şi gri în aşteptarea răsăritului. E o panoramă superbă, şi mă gândesc că Britannia nu ar trebui desfiinţat dacă poate furniza asemenea surprize călătorului care îi trece pragul!

idem-vedere din camera

După micul dejun plecăm spre Capri, “clou”-ul excursiei pentru mine (Veneţia o văzusem deja de cîteva ori, în diverse ipostaze şi anotimpuri).

De la hotel coborâm o stradă în pantă, asfaltată, cu balustrade metalice spre prăpastia marină din partea stângă, îmbrăcate în flăcări roşii de Bougainvillea. În curând, undeva jos, apare şi portul de agrement Sorrento, de unde ne vom îmbarca spre Capri.

Coborâm în port unde o întâlnim pe Ana Leva, ghid local capriot, care ne va furniza informaţiile, domnul L. nevoind să se pună rău cu mafia locală. Cei doi se cunosc şi se îmbrăţişează fratern. Leva aflu că înseamnă  “manivelă” în limbajul locului, şi, într-adevăr, tipa e urâtă ca o menghină, dar guralivă şi plină de viaţă.

Ana Leva.JPG

După cam jumătate de oră de mers cu vaporul apar la orizont coastele abrupte ale insulei Capri. Abruptul montan ce se scufundă în mare are ceva dramatic, zeii vorbesc! Fredonând în minte celebra melodie a anilor ’60 cobor în pitorescul port al insulei. Bărcuţe de lemn, în culori vesele alternează cu iahturi de lux de coloare albă.

Clădirile de dimensiuni reduse vopsite în culori pastelate, cu multiple deschideri şi terase sunt intime, apropiate şi integrate perfect în peisaj. Totul e prietenos, lumea, alcătuită 90% din turişti e veselă şi amicală. Plaja situată în imediata apropiere a portului e plină de bolovani. Îmi propun să fac o baie aici la sfârşitul programului, eu şi împăratul Tiberiu!

Plecăm spre Ana Capri cu miniautobuzele ce se strecoară pe şoseaua miniîngustă pe coasta abruptului. Adrenalina creşte, datorită perspectivei, uneori ai impresia că autobuzul merge cu juma’ de roată prin aerul prăpăstiei şi te simţi ca Ives Montand în “salariul groazei”! Dar şoferii caprioţi sunt maeştrii combinaţiilor şi reuşesc să-şi întoarcă maşinuţele în unghiuri ce sfidează orice geometrie! În sfârşit ajungem sus în piaţa turnului cu ceas şi a bătrânului funicular “iamma-iamma-ia, funiculi-funiculaaa…” îmi vin în minte cuvintele unei canţonete de prin zonă. “Iammă-iammă!” ne spune şi ghida dând din mână. Aflăm că înseamnă ceva gen “hai, mai repejor!” AnaCapri este oraşul de sus separat de Capri-ul de jos de drumul pe care tocmai l-am străbătut. Aflu cu surprindere că în cursul istoriei cele douămici comunităţi înghesuite pe insuliţă s-au duşmănit de moarte. Ana Leva, care e din AnaCapri, ne povesteşte cum, în timpul asediilor, concitadinii săi închideau poarta în nas refugiaţilor din Capri ce urcau să scape de năvălitori! De fapt “capri”, în limba locală nu înseamnă nici căprioare, nici caprifoi, ci porci sadea!

000104

Priveliştea de sus îţi taie răsuflarea ( e “breath-taking”, vorba Iuliei!). Oraşul Capri de jos, portul cu petele albe ale iahturilor pe albastrul de cerneală al apei, stâncile ce răsar din apă, uriaşe, ca nişte căpăţâni de zahăr, totul scăldat în soarele suveran al Mediteranei. Avem mai multe variante de traseu de aici. Timpul e scurt şi nu ne permitem să le facem pe toate. Optăm pentru vila San Michelle, Iulia plecând pe varianta a doua, teleferic şi belvedere de pe creastă. Trecem prin faţa hotelului Quisisana, unul din cele mai scumpe (de la 700 euro pe noapte!), dar cu arhitectura ternă, ce îi trădează prima destinaţie – aceea de spital (de fapt numele înseamnă “aici te însănătoşeşti”). Baleiem cu privirea vitrinele magazinelor cu parfumuri, suveniruri şi celebrul Limoncello de Capri (lichior de lămâie specific zonei, foarte concentrat, ce se serveşte foarte rece pentru ca lichidul să se îngroaşe la consistenţa uleiului de măsline). Ne continuăm alergarea, (“iammă-iamma!”), prin faţa buticurilor, intrăm pe o alee mărginită pe dreapta de un zid şi pe stânga de “nemărginirea” mării, şi iată-ne la intrarea vilei San Michelle. Înăuntru întâlnim universul atât de personal creat de doctorul Munthe. Spaţii mari cu deschideri largi, multă lumină, sunt elementele ce caracterizează această locuinţă muzeu. Pretutindeni amprenta personalităţii lui Axel Munthe unul din puţinii pământeni ce şi-au putut transforma visul în realitate. Şi, într-adevăr, în miz-en-scena naturală a Capri-ului, vila domnului doctor, cu grădina adiacentă, e un vis! Incluziunile arheologice pe care le găsim încastrate în zidărie şi mozaicuri, într-o falsă dezordine, “roba di Timberio” cum le numea el în celebra sa carte de la San Michelle, sporesc aerul romantic şi meditativ al locului. Misterul sfinxului roşu, descoperit pe locul construcţiei, ce priveşte acum marea de la înălţimea promenadei vilei, te bântuie mult timp după ce ai părăsit locul… Domnul doctor Munthe, protectorul animalelor, şi binefăcătorul insulei, se credea reîncarnarea  împăratului Tiberiu….să fie sănătos! Dacă a putut crea şi lăsa în urma sa asemenea comori de frumuseţe şi spirit, spre învăţătura celorlalţi, fie-i numele cinstit!

Părăsim vila, privind parcă altfel, mai familiar, paradisul insulei ce ne înconjoară. Ana ne conduce în ritm alert spre vila Krupp, cu perspectiva ei de excepţie asupra golfuleţelor şi stâncăriilor (plus nelipsitele yahturi) de jos. Vedem capul lui Lenin din bronz, care vine ca nuca’n perete în scenografia ce ne înconjoară (dar te pui cu gusturile lui Krupp!), şi coborâm spre funicular.

Ajunşi în port avem din nou de făcut alegeri grele între “grota azzura”, celebra

Capri1

peşteră albastră, shopping prin port, şi plimbare cu barca în jurul insulei cu vizitarea mai multor peşteri marine. Familia noastră optează pentru ultima variantă, dar nu întrunim numărul minim necesar, aşa că ne îmbarcăm, (cei care nu rămân în port), în două şalupe şi pornim spre Grota Azzura. E altceva în şalupă faţă de vapoarele ce   ne-au trambalat de colo-colo până acum! Stropii de spumă ce îţi stropesc faţa, ruliul şi tangajul accentuat de dimensiunile reduse şi de fundul lătăreţ al bărcilor, briza sărată care-ţi trece prin păr (sau prin şapcă, în cazul meu), te fac să te simţi un “pic de pirat”. Şi parcă-ţi vine să chiui, şi parcă-ţi vine să râzi fără motiv, în orice caz, simţi că trăieşti intens! Salutăm exuberant bărcile care trec în sens invers şi primim înapoi aceleaşi manifestări entuziaste. Apa, probabil din cauza adâncimii, are o nefirească culoare albastru-cobalt. Parcă e vopsea!

Ajungem la grotă unde, după o scurtă negociere cu nişte adevăraţi piraţi locali, ne urcăm pentru 3euro în plus în micile bărcuţe care ne pot strecura, pe sub intrarea joasă, pentru 5 minute, în peşteră. Intrarea şi ieşirea se face printr-o crevasă de circa 1 metru înălţime de la limita apei aşa că trebuie să fii foarte bine coordonat cu valul ca să nu faci cucuie. Stăm întinşi pe fundul bărcuţelor iar barcagiul, ţinînd în mână lanţul de tracţiune aşteaptă, încordat clipa potrivită. Încep să o înţeleg pe Tatiana care, deşi a venit până aici, a renunţat în ultima clipă să intre şi acum ne priveşte din şalupă (pretextul, acelaşi ca în avion –“eu sunt taur de pământ!”).

albastrul grotei

În sfârşit am intrat. E întuneric beznă, dar încet sesizezi că o lumină ireală te învăluie, pe măsură ce ochii se obişnuiesc cu întunericul. Lumina vine ciudat, de jos şi este, bineînţeles, un albastru cobalt fosforescent. Chestia e de mare efect! Fenomenul se termină brusc la limita apei, bezna de deasupra rămânând absolută. Barcagiul nostru cântă câteva strofe dintr-o canţonetă demonstrându-ne acustica peşterii (şi probabil semnalându-şi prezenţa celorlalţi barcagii ). Alunecăm ca în vis pe pulberea de stele albastră care, culmea, iese perfect şi în fotografii şi din nou capul la cutie, ieşim! Părerea mea e că grota a meritat toţi banii, părere ce o împărtăşesc şi Tatianei care mă priveşte cu un zâmbet neîncrezător, clătinându-se în ritmul valurilor, la pupa şalupei.

idem6

Ajunşi în port mă reped, până se face ora de ambarcare să fac baia promisă în apa Capri-ului. Iulia mă urmează. Plaja e “vai’mama ei”, parcă e improvizată pe malul Argeşului la kilometrul 34, pe sub nişte piloni, printre bolovani. Reuşim cu chiu cu vai să ne strecurăm cu gleznele întregi printre bolovani în apa sinilie. E sărată al dracului şi instantaneu încep să-mi curgă şi nasul şi ochii. Renunţăm rapid, şi ne îndreptăm cu promisiunea îndeplinită spre port.

cu ghidusa Ana Leva (manivela)

Bacul se desprinde de portul colorat ca un decor de film, se fac ultimele poze “Capri c’est fini!” îmi vine iarăşi în minte melodia tinereţii…oare câţi kilometri de film se consumă zilnic la Capri? Ajungem la Sorrento pe înserat.

portul Capri

E prea târziu ca să vizităm oraşul dar ieşim într-o scurtă escapadă şi avem noroc, găsim un magazin deschis de unde putem cumpăra fructe, brânză, pâine  şi apă minerală la preţuri mult mai bune ca la Bucureşti.

Vizita Sorrento-ului va rămâne pentru altă dată, mâncăm şi cădem frânţi pe paturile largi ale Britanniei!

    Ziua 8 – LUNI 05.09

SORENTO – SIENA – MONTECATINI TERME

A doua zi sărutăm pentru ultima oară cu privirea priveliştea mării la “surrentu’” şi ne îmbarcăm în autocar, spre Siena, refăcând drumul de la venire, inclusiv mânăstirea Monte Cassino. Drumul trece prin apropierea Romei, prin munţii şi dealurile împădurite ale Umbriei, prin câmpiile cu holde înconjurate de dealuri, (transilvanii în miniatură), ale Toscanei.

Capri1 Sorrento3.JPG

Mă gândesc, privind la micile localităţi amplasate împreună cu nelipsitele lor mici fortăreţe, în vârful dealurilor, că la noi nu e aşa! La noi vatra satului sau a orăşelului este amplasată de regulă în lunca (de obicei inundabilă) a râurilor. În loc să stăm semeţi pe culmi şi să rezistăm asediilor, am preferat să fugim cu căţel şi purcel în codrul frate cu românul, până treceau tătari, turci, goţi, huni, gepizii cu soţiile lor, şi ce alte soiuri mai aveau drum pe-aici. Deaceea nici nu construiam ziduri de piatră ci înşiram leaţuri de scândură, care nu rezistau la nimic dar se puteau reface repede. Şi pe urmă la ce bun să cari o grămadă de bolovani tocmai în vârful dealului?  Şi să te chinui să sapi puţuri de adâncime sau să clădeşti apeducte, când cobiliţa e aşa de la îndemână şi râul e colea! Suntem noi fraţi de gintă latină cu macaronarii dar mici deosebiri de mentalitatea muncii şi mentalitate, în general, sunt!

După nişte sute de kilometrii descălecăm în sfârşit, uşor înţepeniţi in Siena. Oraşul (cel puţin “centro ‘storico”) are exact culoarea căreia îi poartă numele! Clădirile vechi sunt înalte nelăsând să treacă lumina soarelui pe îngustele străduţe comerciale. Diversele nuanţe de maro în care sunt zugrăvite dau un aer grav, sobru, oraşului şi campanilelor sale. Deodată, un porc mistreţ împăiat, îţi face amical cu ochiul din spatele unei perechi de ochelari, propunându-ţi un pahar de vin şi-un sandwich la 3 euro ‘jumate! Slavă Domnului, deci suntem încă în Italia, ţara unde Arlechino şi Polichinelle se întâlnesc cu actualul Pierrino (şi de când cu deschiderea graniţelor şi cu Păcală sau Bulă)!

reclama hoata in Siena

Ajungem în piaţa primăriei unde ni se oferă privirii deschiderea largă a pieţei, cu cele 8 raze simbolizând cele 8 cartiere istorice, care periodic se întrec în străvechi curse ecvestre ce dezlănţuie şi astăzi pasiuni mult peste cele ale “tifosi”-lor din “calcio”! Clădirea primăriei, un “palazzo” crenelat în stilul gotico-maur îşi prezintă cu mândrie campanila (echivalentul italian al clopotniţei noastre) zveltă, avântată spre cer . Culoarea, ca şi cea a celorlalte clădiri ce închid circumferinţa pieţei, ca şi caldarâmului, este a cea a terra-cottei arse bine, adică maro-siena!  Până şi parasolarele restaurantelor ce înconjoară piaţa sunt maro! Singura pată de culoare diversă în această beţie de culori de pământ este fântâna, amplasata diametral opus faţă de palatul primăriei. Un bazin din piatră albă, cu sculpturi şi basoreliefuri într-un registru  reţinut, sobru, cu peruzeaua apei strălucind albastru, ca bijuteria coroanei, în marea de ocruri şi brun din jur. Părăsim Siena, nu înainte de a-mi cumpăra replica în miniatură a unui drapel Sienez, din cele care sunt aruncate şi învârtite în savante moduri la defilarea din preziua întrecerilor ecvestre. Reprezintă un soare cu un elefant în mijloc. Elefantul duce în spate nonşalant, un turn de cetate, totul pe fond vişiniu. Nu ştiu ce reprezintă heraldica, şi nici căruia din cele 8 cartiere îi aparţine dar sugerează forţă!  Aveam să am probleme din cauza lui la plecare în aeroport. Security-ul de-acolo bănuind că se pot face oarece atentate cu ajutorul băţului de la steag (mare cam cât cele de la vata noastră de zahăr) m-a oprit să trec de check-in. Când a văzut că sunt gata să-l scot şi să iau numai pânza, s-a îmbunat şi mi-a zis a lehamite să îl las în pace şi să trec, ceea ce am şi făcut urgent!

IMG_0550

Plecăm spre zona Florenţa şi ne cazăm la Montecatini Terme, o staţiune balneară, în total colaps extrasezon, cu toate magazinele închise şi străzile pustii, poate şi din cauza orei înaintate. Privim câteva vitrine, lucruri de calitate dar foarte scumpe. Între două restaurante închise, surpriză, o scenă în aer liber cu public (adică oameni vii!) pe bănci, aşteaptă începerea unui spectacol de operetă. Îi lăsăm să aştepte şi mergem la culcare. Mâine vom vizita leagănul spiritualităţii italiene renascentiste, Florenţa!

Noapte bună!

    Ziua 9 – MARŢI 06.09

FLORENŢA – LIDO DE JEZOLO

ponte vecchio FirenzeDuomo_Firenze4.JPG

Drumul până la Firenze (Florenţa) este destul de scurt, cel puţin pentru profesionişti ai asfaltului cum am devenit noi. Intrăm în oraş şi încercăm să ne strecurăm cu mastodontul nostru prin circulaţia destul de densă la această oră a prânzului. Într-un târziu ajungem la o piaţetă pe malul fluviului Arno, în apropierea unui turn medieval, unde este parcarea pentru autocare. De aici o luăm pe jos prin centrul istoric –zonă pietonală. Oraşul vechi impune! Se simte, impregnată în zidurile vechi, forţa bancherilor florentini şi a familiei de Medici! Statui baroce şi motive florale în basorelief împodobesc faţadele înegrite de vreme. Intrăm în biserica Santa Croce cea mai mare biserică franciscană din lume după cum scrie în pliant. Atmosfera e solemnă. Împrejur un adevărat panteon de personalităţi ale artei şi ştiinţei îşi dorm somnul de veci, în lumina filtrată de vitralii. Dante Aligheri, Niccolo Machiavelli, Galileo Galilei, Gioacchino Rossini şi vechea noastră cunoştinţă Michelangelo Buonarroti  îşi dorm visele ce au însufleţit şi inspirat generaţii, aici. Pe pereţi opere de Cimabue, Giotto, Bruneleschi, Vasari, Bronzino şi alţii. Automat vorbim în şoaptă!

IMG_0559

Ajungem, la zece minute după ce am părăsit Santa Croce, în piaţa primăriei din Florenţa (“Piazza de la Signoria”), întâmpinaţi de fântâna lui Neptun şi de statuia lui David de Michelangelo. Admirăm Palazzo Vecchio şi campanila sa excentrică, loggia din faţă, cu statuile sale, precum şi Galeriile Ufizzi care îşi întind arcadele câţiva zeci de metri spre dreapta până lângă malul Arno-ului. “Certamente” nu le putem vizita astăzi în timpul scurt ce ne-a rămas! Rămâne, cu regret, pe altă dată! Pentru Florenţa, ca să-ţi poţi da seama oarecum despre ce este vorba, îţi trebuie cel puţin o săptămână. Optăm pentru palatul Pitti şi a sa galerie palatină. Bună alegere! În saloanele spaţioase ale apartamentelor galeriei, cu tavane decorate cu sculpturi în lemn şi stucaturi aurite, în valurile de brocarturi şî catifele ce tapetează pereţii, sunt expuse, una lângă alta, capodoperele picturii universale, pe care, de mic copil (unchiul meu cel mai apropiat, din partea mamei, fiind pictor),  le admiram în diverse cataloage de artă. Întotdeauna mă întrebam cum or fi în realitate (de multe ori calitatea reproducerii varia şi dominantele de culoare se schimbau). Acum le aveam în faţa ochilor, pe viu. Botticelli, Filippo Lippi, Titian dar şi Van Dyck, Caravaggio, Raphael, Veronese dar şi Pieter Paul Rubens şi Murillo, defilau prin faţa ochilor mei, vibrând în tonuri măiestre. Am văzut prima dată pe viu, celebra tehnică “sfumato” a cărei taină e azi pierdută, cu contururile ei înşelătoare dar atât de aproape de viaţă! I-am simţit alături pe vechii meşteşugari ai culorilor din breasla sfântului Luca, simţindu-mă şi eu, cu umilele mele încercări în ale penelului, un pălmaş (şi pătimaş) al culorii ca şi ei.

Din păcate ceasul care nu iartă şi glasul Tatianei care dorea să vadă pielăriile Florentine m-au adus, prozaic, înapoi în grupul vizitatorilor grăbiţi. Trecând înapoi pe Ponte Vecchio (care ar necesita doar el un capitol-două de descriere), am văzut din nou vitrinele abundente ale aurarilor Florentini. Tatiana s-a lipit ca o ventuză de vitrine exclamând extatic la fiecare nou model descoperit, şi erau o groază! Până la urmă   ne-am defulat frustrările cumpărând de la un ambulant de pe pod (ce părea o varietate de malgaş costumat în peruan), un fel de ocarină din lut în formă de bufniţă sau broască, ceva pe-acolo! (care în final nici nu piuia când suflai în ea cum o lăudase proprietarul!).

aurari pe Ponte Vecchio

Am trecut din nou prin faţa galeriilor Ufizzi şi a pieţei Signoriei ocolind în viteză mimii şi jonglerii şi grupurile de japonezi. Iată-ne ajunşi la dom. Acesta împreună cu catedrala de sub el şi superba campanillă adiacentă sclipeau în soare, proaspăt curăţate de către municipalitate. Puţin cam înghesuite, pentru dimensiunile lor impozante, am reuşit totuşi să le pozez printr-un racourci cam forţat, sprijinindu-mă indecent cu spatele de “porţile paradisului” ale baptisteriului Sfântului Ioan Botezătorul, situat faţă. Porţile paradisului, admirate de Michelangelo la 50 de ani de la facerea lor, sunt opere de artă de mare rafinament cu basoreliefurile lor de Pisano şi Ghilberti dar la Florenţa calci pe artă şi istorie la tot pasul!

Aşa că lăsăm în stânga capela Medici cu cele patru statui ale lui Michelangelo cu tot, şi o luăm prin străduţele comerciale, cu tarabe la tot pasul, un fel de Lipscani aglomerat, “beware of pick-pockets!”, cu ochii după oarece curele, poşete şi alte pielării. Oferta este variată şi preţurile acceptabile. Alegem vreo două modele, chiar drăguţe şi descoperim că vânzătorul e român. Ne spune cu amabilitate că ne va face un preţ bun şi ne va arăta ceva realmente de calitate. O.K.! Dar după cinci minute apare patronul, un italian cu faţă de arab, care ne turuie că deoarece suntem “paisan” cu vânzătorul, ne mai reduce 20% din preţ. Acum e şi mai O.K.- şi plătim rapid, să nu se răzgândească, ferm convinşi însă că oricum, nu iese el în pierdere!

Ajungem în dreptul unor pieţe cu hale de produse alimentare şi realizăm, uitându-ne la ceas, că timpul acordat de ghid pentru peregrinări particulare s-a cam scurs. O luăm pe nişte străduţe care după mintea mea ar fi trebuit să ne scoată mai drept şi, bineînţeles ne rătăcim. Presaţi de timp, ca echipele de fotbal care trebuie să egaleze în ultimele cinci minute, ne pierdem uzul raţiunii şi începem să alergăm ca nişte muşte fără cap în toate părţile deodată (cum spunea acelaşi umorist francez pe care l-am citat anterior, şi pe care tot nu-mi amintesc cum îl cheamă, fir-ar el să fie de broscar!). Întrebăm nişte persoane şi pierdem momente preţioase până să realizăm că sunt mai malgaşi ca noi în materie de Florenţa (de fapt erau cehi). Surprinzătoare, e tăcerea Tatianei, care deşi roşie şi transpirată de alergătură dă harnic din picioare şi nu-mi zice nimic de dulce, semn că e speriată tare! De fapt cel mai grav lucru ce se poate întâmpla este să fim nevoiţi să mai stăm o zi două prin Florenţa, ceea ce nu-i rău de loc!

Într-un târziu, amintindu-ne că avem harta la noi, ajungem la autocar, obosiţi dar fericiţi şi culmea, mai am timp şi de o ţigară, afară lângă uşa autocarului spre zvântarea cămăşii transpirate, până când apar într-un târziu, şi cei doi tineri chicotitori.

Plecăm spre Veneţia, mai precis spre Lido de Jezolo unde vom opri peste noapte.

    Ziua 10 –  MIERCURI 07.09.

VENEŢIA – BURANO

buirano_enfants_124_copiebluehouseLido de Jezolo e o fâşie de plajă intre marea adriatică şi laguna Veneţiană, una din localitaţile (împreună cu Mestre, Burano, Murano şi Torcello) care acum trăiesc în umbra şi de pe urma vestitei Veneţii. Am ajuns pe înserat şi ne-am cazat într-unul din numeroasele hoteluri, care mi-au amintit de cele din Mamaia sau Neptunul nostru de acasă. De fapt şi ca structură Lido de Jezolo rezonează cu Mamaia, aceeaşi întindere de nisip mult mai lungă decât lată, cu două străzi principale largi, comerciale, cu trotoare generoase pentru promenada de seară. De-o parte şi de alta, mici bistro-uri şi magazinaşe cu articole de plajă. Toţi vânzătorii te abordează în germană ! Se pare că este o staţiune preferată de nemţi. Noi ajungând spre jumătatea lui Octombrie, sezonul era aproape încheiat, şi liniştea se cam aşternuse peste tot. Totuşi am privit cu plăcere în turul nostru nocturn “de recunoaştere” evoluţia unei şcoli de Salsa pe o terasa amplasata într-un sens giratoriu al staţiunii. Democraţia era totală! Pe margini bătrânii stăteau pe scăunele pliante şi priveau zâmbind la « tinerii » între 15 şi 65 de ani ce evoluau pe ring. Printre concurenţii oficiali, cu costume şi numere pe spate, se amestecau şi perechi din rândul spectatorilor. Femeile zâmbeau extatic, cu ochii în ceaţă, pe ritmurile cubaneze, în răcoarea nopţii. Atmosfera era electrică !

M-am trezit, fără să-mi dau seama, invitând-o la dans pe Tatiana. Jumătatea mea avea altă părere aşa că mi-am aprins o ţigară şi ne-am întors către hotel. Sunt bune şi excursiile astea la ceva ! Te fac să simţi chestii pe care nu credeai că le vei mai simţi vreodată ! Denotă că existenţei noastre de zi cu zi îi lipseşte în mod acut acel ceva, ce dă farmec vieţii. Ar trebui să ne facem toţi dansatori de salsa (sau măcar ceva mai des, şi să nu mai trăim doar zece zile pe an, în concediu !). Cică « la ei » se poate !

000061

A doua zi , mic dejun şi vira ancora spre « serenissima » ! Am fost de multe ori la Veneţia. Este oraşul meu favorit, cam butaforic şi comercial, recunosc, dar totuşi cel mai aproape de «oraşul fermecat » din visele oricui ! Era o legendă despre un oraş fermecat, blestemat să fie acoperit de apele mării, ca pedeapsă pentru avariţia locuitorilor săi. La fiecare două sute de ani oraşul ieşea din ape, în toată splendoarea lui, pentru o singură noapte. Cam aşa văd eu Veneţia. Numai că, nu ştiu cum, în singura noapte bicentenară de viaţă, un neguţător a reuşit să vândă unui muritor de rând, comorile sale, pe un creiţar, şi oraşul a rămas la suprafaţă – ca să putem noi căsca gura la el! Legenda am întâlnit-o, foarte frumos spusă şi încadrată în context, citind cartea Selmei Lagerloff – “Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”. Tot un jurnal de călătorie numai că tipul nu călătorea cu autocarul firmei “Cipriani”, ci zbura călare pe un gâscan pe nume Martin,(“de gaşcă” de altfel, aproape cum e şi Arturo al nostru!).

Am plecat cu tot grupul spre debarcaderul pentru “vaporetto”-ul spre Veneţia, nu înainte de a admira răsăritul de soare pe larga plajă pustie, cu lungi pontoane, a Lido-ului.

Sosirea la Veneţia dinspre mare nu are impactul sosirii cu automobilul sau trenul! Aici pe puntea expusă brizei (începuse spre disperarea mea şi un fel de burniţă), vezi crescând încet din valuri, suspendate între cer şi mare, palazzo-urile şi bisericile monumentale ale oraşului. Când vii cu trenul, la ieşirea din gară, ai un şoc trecând brusc din secolul XXI în secolul XVII, unde nu există maşini, tramvaie sau alte surse de zgomot dacât clipocitul gondolelor şi râsetele şi vorba oamenilor ce împânzesc piaţeta, străzile şi scările de marmură ce coboară în apa verde a lagunei. Cu maşina e cam acelaşi lucru ca şi cu trenul, numai că imensa parcare municipală supraetajată are un aer uşor insalubru, cu certitudine depresiv, care aduce a puşcărie şi nu prea crează starea de graţie necesară impactului cu imaginea Veneţiei. Aici ar fi potrivită o cortină grea de catifea şi cele trei gonguri pregătitoare de la teatru, pentru a crea atmosfera de aşteptare plăcută a inceperii spectacolului. Căci spectacol e Veneţia şi încă unul grandios!

Ca D'oro

Fiind conştient de orizontul de aşteptare pe care îl creasem Tatianei prin povestirile mele anterioare (pline de elogii) despre Veneţia, eram emoţionat şi îmi doream ca oraşul meu de suflet să dea bine în faţa nevestii. N-a fost să fie aşa! În piaţa San Marco ne-a apucat o mare ploaie cu bulbuci, care deşi a ţinut puţin, ne-a tăiat macaroana, norii rămânând ameninţători tot timpul zilei. Tatiana a acceptat că i-a plăcut, mai mult de răul meu şi recunosc (uneori trebuie şi aşa ceva!) că avea dreptate!

Am bătut străduţele Veneţiei, Ponte Rialto cu magazinele, Ca’ D’oro, ne-am plimbat cu vaporetto pe canale, am revăzut puntea suspinelor şi ne-am amintit de filmul “mica romanţă” cu Laurence Olivier şi cei doi puşti indrăgostiţi, am intrat puţin în atmosferă. Piaţa de peşte de unde am cumpărat cu 3 euro trei plase cu cochilii de scoici (care oricum probabil că s-ar fi aruncat), mici miracole ale naturii de forma celei din care iese Venus în tabloul lui Sandro Boticelli. Precupeaţa se uita puţin mirată la turiştii aştia care cumpără orice gunoaie.

“Venezia rimane sempre Venzia!” spun cu mândrie italienii. Şi într-adevăr, aici se află picturile lui Tiziano, Veroneze, Canaletto, Tintoretto, care au creat aici şcoli şi curente preluate apoi de arta universală.

Vă promisesem la începutul acestui periplu italian că vă povestesc un aspect cotidian al “comediei dell’ arte” ce este încă vie pe străduţele veneţiene, mulţumesc că mi-aţi adus aminte!

Povestea se petrece cu vreo doi ani în urmă când, într-una din deplasările mele la Veneţia, stăteam la o masă împreună cu prieteni români şi italieni, într-unul din numeroasele restaurante cu mese afară, pe marginea canalului. Priveam trecerea gondolelor pe sub podurile joase din dreptul restaurantului, mâncând un soi de scoici tocate servite pe propria cochilie (la fel cu cele pe care le cumpărasem acum din piaţa de peşte) asezonate cu fructe de mare. Deodată am auzit o bufnitură şî intorcând capul, am văzut ca gondolierul tocmai se lovise cu capul de unul din poduri  şi acum se freca zdravăn la locul lovit, spre compătimirea unanimă a japonezilor din barcă. Amicul Rivoltella de la masa noastră zâmbea subţire. I-am reproşat lipsa de compasiune a propos de  necazul conaţionalului său şi numai ce văd că se apleacă peste masă şi îmi şopteşte complice la ureche: “a lovit cu coada prăjinii în pod, nu cu capul!”. Urmărind următoarele gondole ce treceau pe sub pod am observat că şi alţi gondolieri făceau uz de acelaşi truc (unii scoţând-uşi în prealabil canotierele de pai cu panglică roşie, spre creşterea dramatismului). “De ce fac asta?” l-am întrebat pe Rivoltella “creşte bacşişul!” mi-a răspuns acesta.

După alte câteva bărci,(noi aveam timp berechet de omorât, neavând altceva în program în acea seară), iată că se apropie din nou primul gondolier “accidentat” cu un lot proaspăt de japonezi şi dă să intre pe sub pod. “Hei, amico,  attenzione a la testa!” îi strigă vesel Rivoltella de pe mal. Tipul se înroşeşte brusc de furie latină, renunţă bineînţeles să mai dea cu ghionderul în pod şi se stropşeşte la Rivoltella: “atenzione a la tua, stronzo!” Neavând loc de întors, gondola pleacă, cu transportul de japonezi fericiţi, care nici nu realizează că au rămas cu câţiva firfirici în plus în portofele din cauza grijii amicului meu pentru capul barcagiului. Rivoltella râde! Spiritul strămoşilor comediei se lasă asupra mesei noastre şi asupra Veneţiei, odată cu înserarea.

burano pescariGondolier.JPG

În sfârşit Iulia îşi găseşte masca ideală “La maschera di Venzia”după circa o oră de căutări şi probe şi, bineînţeles, bugetul îi este depăşit cu mult! În schimb masca are diplomă de autenticitate – flaps! Refuz să o mai sponsorizez (pe principiul: ce e mult nu-i bun şi ce e foarte mult e cu atât mai rău!) şi atunci apelează la un bancomat prin care culmea, reuşeşte să se autofinanţeze! Fiind banii ei, nu mai am ce comenta, şi alcătuirea neagră de carton, pene, mărgele şi strasuri (foarte mişto de altfel!) îşi ia locul în bagaje.

Ne mai învârtim prin Veneţia, Palatul Dogilor, procuraturile, cafeneaua Florian, ne jucăm cu porumbeii în piaţa San Marco. Intrăm în holul vestitului Hotel Danielli.  Le arăt holul şi curtea interioară a hotelului Gabrielli Sandwirth la care am stat cu ani în urmă, şi care are dublă ieşire: spre promenadă şi spre “canaletto” unde aşteaptă permanent o şalupă cu bordaj din lemn de teck, trasă la scară! Privim prin geamurile ample, deschise ale palazzo-urilor pe lângă care trecem. Peste tot saloane cu tavane pictate şi stucaturi aurite. “Cât au mai furat şi ăştia!” am, spontan  reacţia tipică a geto-dacului balcanic ce mă aflu.

Privind luxul opulent cu antecedente seculare ce ne înconjoară, îţi vine greu să crezi că Veneţia îşi trage numele de la “i venetici” adică veneticii, amărâţi de pescari şi culegători de sare, refugiaţi în mlaştinile primare ale lagunei, din faţa Longobarzilor.

Ne hotărâm să vizităm, în timpul ce ne-a rămas Burano.

Murano îl văzusem cu altă ocazie şi nu mă impresionase în mod deosebit. O Veneţie mai mică, mai lucrativă, cu vitrinele cu sticlării (multe kitsch-uri pentru turişti), cu murinele montate în rame subţiri de aur sau argint pe care acum le întâlneşti şi în vitrinele de pe Calea Victoriei, cu atelierele demonstrative in care se fac cai de sticlă traşi din cleşte spre admiraţia turiştilor neavizaţi – alt kitsch! Păi să fi văzut ce făceau alde nea Nelu sau Doru de la sticlăria din Pipera pe când lucram şi eu ca ucenic acolo, cred că i-ar fi uns automat şefi de atelier la Murano! Dar brand-ul e brand şi nu te joci cu el! Totuşi privind barjele încărcate cu mari cutii pe care scria “fragil” cu destinaţia Hong Kong, Suedia, Australia, Republica Malgaşă, etc., nu m-am simţit pătruns de nici o nostalgie! Ba din contra!

Ce ţin minte în mod special din vizita la Murano este un superb arbust înflorit, o spumă de mari flori roz, care în contextul eminamente acvatic ce ne înconjura, avea un impact de imagine nemaipomenit!  “Cum se numeşte în italiană?” l-am întrebat atunci pe Rivoltella, “no lo so, non mi ricordo!” recunoscu el că nu îşi aminteşte. “La noi se cheamă leandru” am spus eu, dubitativ, pentru că minunea aia nu prea arăta ca amărăştenii de la noi. “Si, si, oleandro, oleandro! “ spuse Rivoltella uşurat de lapsus şi fruntea i se descreţi. Din nou afinitaţile noastre de limbaj care, pe lângă multe alte elemente comune de spirit şi comportament, ne fac să ne simţim atât de “acasă” în peninsulă!

Burano o pictura vieburano_clocher

Ajunşi la Burano, după o nouă scurtă repriză de ploaie, intrăm, cu vaporetto-ul cursă regulată, in miniportul insulei. De fapt aici totul e mini! Eu şi Iulia (cu acordul fără amendamente al Tatianei), instantaneu şi independent, am numit-o insulă de hobbiţi. Ştiti omuleţii aceia simpatici din cărţile lui Tolkien! Omuleţii fac dantele. Peste tot, la parterul căsuţelor colorate în cele mai nebune culori (care, culmea merg nemaipomenit în contextul dat), sunt ateliere de dantelării. Aici bătrâne doamne cu ochelari, alături de tinere coborâte parcădin tablourile renaşterii, ţes cu croşeta, cântând sotto voce, în cor melodii de-ale locului. Bărbaţii, în general, lucrează ca gondolieri sau alte servicii prin Veneţia. Burano, spre deosebire de Veneţia care seamănă mai mult a muzeu, este o insulă vie! Iulia s-a oprit la taraba unui omuleţ care vinde statuete de jad şi alte mărunţişuri. Buranezul îi explică că nu poate vinde broaştele ţestoase separat, pentru că sunt o familie şi nu vrea să le despartă!

Bineînţeles substratul e comercial dar motivaţia e tipică de hobbit! Luăm toată familia! Jocul razelor de soare proaspăt ieşit din nori pe dalele ude şi pe faţadele colorate ale caselor dau reflexe vesele în ochii trecătorilor. La fiecare fereastră cu perdele dantelate (cum altfel!) se află jardiniere ce etalează explozii florale multicolore.

Ritmul vieţii se simte mult mai patriarhal liniştit faţă de agitaţia aglomerată a Veneţiei.  Ne lăsam furaţi de pacea înconjurătoare şi de cântecele dantelăreselor şi ne trezim că am întârziat la cursa de întoarcere spre Veneţia! Colac peste pupăză, întrebăm un localnic şi descoperim că ne aflăm taman în colţul opus al insulei, faţă de debarcader! Mă uit la ceas şi descopăr cu deznădejde că până la plecarea vaporetto-ului nu au mai rămas decât 15 minute! “Cam cât se face până în port?” întreb, “cam zece minute” mi se răspunde. Cu adevărat o insuliţă de hobbiţi!

Copy (4) of Copy of 000055

Ajungem cam în şapte minute pe vas şi ne îndreptăm spre Lido de Jezolo spintecând apele lagunei, de un verde fosforescent sub cerul din nou plumburiu. La orizont soarele îşi aruncă ultimele raze pe sub tavanul de nori incendiind valurile în nuanţe de verde Veronese. Chiar dacă nu a fost o zi prea reuşită în ce priveşte vremea, scenografia tabloului de final e perfectă!

La hotel aflăm ca Arturo, cărmaciul corăbiei noastre pe patru roţi care ne-a călăuzit cu bine pe mările de asfalt ale Italiei , urmează să ne părăsească, fiind înlocuit de alt macaronar, mic supărat şi negricios.

Fetele noastre din grup (inclusiv Iulia) iau hotărârea să-l scoată seara la discotecă aşa, de despărţire .Vine şi negriciosul. La întoarcere Iulia îmi povesteşte că era o discotecă numai cu nemţi (bineînţeles!) care nu comunicau decât strict între ei deşi fetele din grupul lor erau urâte ca menghinele! “Parcă nu ar mai fi existat nimeni în local!” zice Iulia cu năduf , de unde trag concluzia că unii dintre nemţi trebuie să fi arătat bine (“într-un mare fel” cum ar zice Iulia).

    Ziua 11 – JOI 08.09.

VERONA – MILANO

IMG_0603Galeriile_V-E4.JPG

A doua zi părăsim « serenissima republică », ieşind de sub influenţa leului înaripat şi a Sfântului Marcu, patronii spirituali ai cetaţii de pe ape. Ne îndreptăm spre oraşul îndrăgostiţilor, al lui Romeo şi al Julietei, Verona.

IMG_0606DSC01503

Am fost în Verona de vreo trei ori şi, de fiecare dată, am avut senzaţia că nu i se acordă suficientă importanţă faţă de « vedetele » turismului italian consacrat (Roma Florenţa, Veneţia) . Oraşul are o melancolie a sa, sau poate lumina lină de septembrie să fie de vină, de vină poate fi şi dragostea neîmplinită a Julietei, ce îmbracă precum un abur fin oraşul.

Mergem spre « piazza de les herbes », punct de atracţie central al oraşului vechi. Strada comercială pe care ne înghesuim în drum spre piaţă, în veşnica îmbulzeală a turismului italian, cu tot felul de naţii purtătoare de camere de luat vederi, nu are canale pentru colectarea apelor pluviale. Dalele de marmură ce o îmbracă fac o savantă pantă lină spre o discretă chiuvetă centrală, situată în axul drumului. Printre galantare şi reclame, o mulţime de mimi, statui vivante şi alţi saltimbanci şi orchestre (printre care descoperim şi un taraf de ţigani Români) adaugă culoare şi sunet vitrinelor şi aşa destul de colorate ! Ajungem în piaţă. O deschidere dreptunghiulară, cam în stilul pieţei Navona din Roma, dar cu mult mai multă personalitate în clădirile pictate ce o înconjoară. Spre centru spaţiul este acoperit de umbrelele grădinilor în aer liber ale restaurantelor, precum şi ale micilor comercianţi de suveniruri. Piaţa trăieşte intens la orice oră, se vorbeşte mult, se consumă, se cumpără, se vinde !

Din piaţa « de les herbes » se poate ajunge în piaţa Dante dominată de statuia creatorului « infernului », largă deschidere luminoasă înconjurată de clădiri impozante, deşi nu foarte mari. De aici, luând-o drept înainte pe o străduţă îngustă, ajungi la o biserică în curtea căreia stau, străjuite de complicate acoperişuri gotice sculptate în piatră, sarcofagele principilor cetăţii. Ne retragem să mâncăm un sandwich pe o bancă într-un părculeţ discret şî liniştit lângă statuia ecvestră a vreunui  condotier local. Porumbeii parcului sunt atât de blânzi încât se aşează pe braţele Iuliei, încercând să-i ciugulească sandwich-ul « direct  de la sursă ». Rămânem nemâncaţi, dar cu nişte fotografii interesante !

Ajungem apoi în prea scurtul nostru periplu prin Verona, la casa Julietei. Aici ne dăm seama cam ce vrea să spună « nivola » lui Unamuno sau « Pendulul lui Foucault » a lui Umberto Eco. Adică despre ce va să zică realitatea creată din ficţiune pură, prin puterea literei ! Personajele piesei « marelui Will » or fi ele fictive dar la Verona sunt cât se poate de reale , casa Julietei (inclusiv balconul vestitei scene din piesă)  fiind una din atracţiile de bază ale turismului local. Mai mult, în curtea interioară, cu zidurile romantic îmbrăcate în iederă , se află statuia de bronz a Julietei. În cocleala firească a ansamblului, sânul drept se remarcă strălucind voios şi lustruit în soare ! De ce? Pentru că obiceiul locului spune că dacă atingi susnumita protuberanţă de metal vei avea noroc în dragoste! Şi oameni serioşi din lumea întreagă, zâmbind tâmp, pun cu conştiinciozitate mâna, din spirit de turmă, chiar dacă succesul în dragoste nu îi mai interesează de mult, ba chiar nici noţiunea de dragoste (parcă era ceva care îţi ocupă din timpul necesar “job-ului” sau “bussiness-ului”, pentru care fiecare trăim?!).

Balconul_Julietei.JPGIMG_0604

În arcada intrării în curtea interioară a casei Julietei (leit casele noastre medievale din ardeal), vedem manifestarea scriptică a amorului (bănuiesc adolescentin !). Într-o apoteoză de grafitti, post-it-uri, şi alte înscrisuri cu mesaje de dragoste ce se acoperă unele pe altele, căutând cu disperare să transmită acelaş mesaj, pereţii şi bolta sunt acoperite complet ! Datorită amplorii fenomenului, rămân însă doar o altă curiozitate turistică, puţin patetică, puţin desuetă, oarecum înduioşătoare. Aud că, de curând au fost curăţate.

Verona mai are un teatru roman deosebit de bine păstrat,  o catedrală, al cărui turn cu ceas domină oraşul, un castel, un râu cu un curs surprinzător de rapid, şi multe alte lucruri interesante de văzut pe care cei ca noi, din mişcarea « cultura la kilogram repartizată pe ore », nu am apucat să le vedem, grăbind pasul spre Milano. Poate cu altă ocazie !

Milano este un oraş serios. Simţi imediat, privind străzile largi, rectilinii, încadrate de clădiri masive şi copaci amplii că nu e de joacă. Mândria Lombardiei, cel mai puternic centru comercial şi industrial al Italiei, îşi poartă cu stil blazonul milenar. Milanezii sunt foarte conştienţi de importanţa oraşului lor în ecuaţia economic administrativă a ţarii, privind puţin condescendent chiar şi la Roma, capitala « de jure ».

Ne oprim în piaţa Domului, cel mai mare edificiu de acest gen din Europa, construcţie începută tot în ciudatul secol XII, când, peste tot în Europa, oamenii timpului au vrut să se înalţe spre ceruri prin ample construcţii gotice de neegalat cum ar fi Notre Dame de Paris, Domul din Köln ( Colon cum spun italienii) şi altele.

Execuţia megastructurii a durat câteva secole şi de fapt, domul dă de mâncare şi astăzi la vreo trei întreprinderi mărişoare care se ocupă exclusiv cu întreţinerea sa. Cum au reuşit vechii meşteri pietrari, majoritatea analfabeţi, să ridice asemenea edificii care, s-a descoperit recent, au la bază subtile calcule de rezistenţă, rămâne un mister! Se spune că întrebuinţau nişte formule secrete de dimensionare, moştenite de masoni de la vechii greci, pe care le aplicau cu sfinţenie, ca pe nişte descântece, deşi semnificaţia şi argumentaţia lor ştiinţifică se pierduse de mult.  Senzaţia de mister sacru sau nu, se amplifică pe măsură ce te apropii de dom. Garguille-ele, stranii himere de piatră, te privesc de sus de pe cornişele amplasate sus, la vreo cincizeci de metri. Milanezii au avut bunul simţ şi inspiraţia de a lăsa ampla  piaţa din faţa domului liberă de orice construcţii, astfel încât imensul ansamblu să poată fi admirat în deplina lui splendoare ( deşi cred că şi la ei metrul pătrat de teren în zona aia ar fi costat ceva euroi!). În piaţă mai există doar statuia ecvestră a regelui Vittorio Emanuelle şi miile de porumbei îmblânziţi (pe care i-am întâlnit şi în pieţele din Venţia, Verona, şi mai peste tot!) . În extremitatea pieţei dinspre bulevardul ce trece prin faţa edificiului, municipalitatea a amplasat o fântână arteziană, ale cărei jocuri de apă reproduc forma domului din spatele lor.  Şi bineînţeles mii de japonezi, negri, indieni, americani, polonezi, camere de luat vederi, ghizi cu steguleţe colorate, etc.!

000062Milano_Duomo3.JPG

Din “Piazza Duomo” o luam prin galeriile “Vittorio Emanuelle” (mai ample şi mai curate decât cele ale regelui Umberto din Napoli), de unde putem ieşi spre clădirea Scalei din Milano. Dezmăgire cruntă, clădirea celebrei opere seamănă leit cu gara din Periş! O chestie anostă şi mică dar, din câte am auzit, e foarte mare pe dinăuntru! Nu voi afla de data asta, pentru că facem stânga împrejur în pas sportiv spre castelul Sforzesco, timpul ne presează!

După ce am trecut prin faţa unui magazin Standa (lanţ de magazine cu produse de calitate şi preţuri relativ accesibile românaşilor), am ajuns, cam în zece minute de mers pe jos, la porţile castelului. Aici, am mâncat repede cea mai proastă pizza “ever”! (cum a catalogat-o Iulia) la o pizzerie din zonă şi am pătruns în castel. Conţii ăştia de Sforza trebuie că erau oameni ai dracului rău! Castelul e zburlit a bătaie peste tot! Zidurile crenelate cu turnuri de apărare în colţuri, tot felul de sisteme de făcut cucuie adversarului, barabacane, şicane, creneluri cu suporţi pentru vase cu ulei încins, fante de unde să tragi cu arbaleta în părţile moi ale musafirului, etc. Nu tu coloane, nu tu ferestre ample, nici măcar o tencuială ca lumea. Totul strict milităreşte! Stilul cazon nu mi-a plăcut niciodată aşa că, nici castelul nu mi-a căzut cu tronc la inimioară (deşi grădinile mai încercau să-l umanizeze cât de cât)! Bănuiesc că nu a fost prea afectat de chestia asta (castelul adică!). Nu am apucat să vedem Santa Maria delle Grazie şi nici cina cea de taină a lui Leonardo. Coada de japonezi de la “cenaculum” se întindea pe vreo sută de metri şi pe noi, bineînţeles, “timpul ne presa”!

Am reuşit totuşi să mă văd cu un fost coleg de muncă italian, Pupilli Gianfranco şi cu familia lui. Milanez cu pedigri (ceva diplome de baron sau aşa ceva), cu apartament în “centro storico”, omul s-a simţit dator cu ocazia surprinzătoarei revederi să-i cumpere Tatianei o sticluţă de parfum “aşa, pentru aducere aminte”. Am intrat într-un magazin de profil din apropierea Gării Centrale “Stazione Centrale” monumentală construcţie din vremea lui “il duce” Mussolini pe care amicul meu “il barone” bineînţeles că-l ţine la mare cinste! Aici vânzătoarea numai ce începe a i se plânge amicului despre ce i se întâmplase “doar cu o zi în urmă”. Se pare că, având ceva clienţi, se întorsese spre raft, moment în care telefonul celular de pe tejghea îi dispăruse ca prin farmec! “Porco Giuda!” exclamă prietenul Pupilli într-un mod foarte nearistocratic! “-Eh, la mine în ţară nu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva!” intervin eu în conversaţie. “Nu vă supăraţi  domnule, dar, din ce ţară sunteţi dumnevoastră?” mă întreabă naiva vânzătoare, intrigată. “ Din România!” i-o trântesc eu, şi-l aud pe amicul Pupilli tuşind în pumni de râs, la vederea expresiei perplex-încurcată de pe chipul doamnei.

IMG_06101nouIMG_0608

După ce am luat cina împreună cu familia amicului, cu care ocazie Iulia a aflat siderată de la fiul lui Pupilli şi de la logodnica acestuia că dansul nu mai e “trendy” la tineretul italian cu pretenţii, ne-am reunit cu  grupul la hotel. Ploaia începuse din nou dar nu ne mai păsa, a doua zi deja plecam acasă. Oare ce o mai face pisi, pe care îl lăsasem în grijă la socri?

    Ziua 12 – VINERI 09.09.

MILANO- BERGAMO-BUCUREŞTI

Nu prea multe de spus. Cerul plumburiu şi smogul Milanez (sunt week-end-uri când, datorită poluării, milanezii circulă cu maşinile alternativ, numerele pare şi impare, cam cum ne făcea şi nouă Ceauşescu într-o vreme, dar din motive diferite !), ne fac să regretăm mai puţin plecarea. «Tortoise » îşi numără pentru ultima oară bobocii şi ne îmbarcăm, din nou, pentru ultima oară, în autocar, spre aeroportul din Bergamo.

Bergamo, este un oraş muncitoresc, tipic de nordul Italiei (« i bergamaschi » sunt renumiţi chiar şi printre italieni ca oameni harnici !). Aşezată pe o colină lângă oraş, « cita alta » oraşul vechi, are un farmec aparte cu piaţeta ei cu influenţă de ev mediu german, placată cu dale de piatră şi cu nelipsitele jardiniere cu flori la ferestre. În vechea catedrală, există un ceas solar trasat printr-o bandă metalică prin întreaga sală, lumina strecurându-se printr-o fantă savant calculată. Te duce cu mintea la misterele vechilor templieri şi la romanele cavalereşti. Acum trecem doar, pe lânga oraşul Bergamo şi Cita Alta îndreptându-ne spre aeroport.

Iulia_Chiriac.JPGMilano24.JPG

Avionul ne aşteaptă.

Arrivederci Italia, sper să ne revedem curând ! Păstrăm în suflet şi în minte atâtea impresii de neuitat, care acum, din cauza oboselii şi a acumulărilor « în asalt » nu le putem încă limpezi. Dar în nopţile lungi de iarnă, după ce vom fi developat şi datat fotografiile, vom sta şi ne vom aminti, poate puţin mai altfel, oricum mai frumos, de clipele de neuitat petrecute aici.

spre casa

Zborul de întoarcere a decurs fără evenimente, ceea ce nu a împiedicat-o pe Tatiana să aplaude tot atât de frenetic la aterizare, cu o expresie satisfăcută pe faţă ce spunea : « v-am păcălit şi de data asta ! ».

Am ajuns la Băneasa şi am plecat, după ce ne-am luat rămas bun de la grup, spre staţia de taxi, cu bagaje şi cadouri pentru cei dragi de acasă.

Din mulţimea de călători s-a desprins un tip în vârstă, adus de spate, cu mărul lui Adam proieminent. Nebăgând în seamă pe nimeni din jur trăgea, privind distrat în zare, o mică valijoară pe rotile spre staţia de autobuz. Era domnul L.

THE END

 

Anunțuri

Buletin Meteo

Weather report

“The rain in Spain stays mainly in the plain”

Because in Spain I didn’t go again

After my mom had told me not to go

That’s why I’m here, that’s why I love you so

My Spanish rain,

My plain

My meteo!

So blow you winds, fall skies,

Unleash your monsters

Unfriendly weather,

I don’t care

Because the colors of the rainbow after

Are much too beautiful to glare

The wisdom of the thunder

The flashing lights of storm

Are words in old gods’ language

For man and worm, for all

So beware you, my pretty ones

From TV’s meteo

It can twist the gods’ message

Don’t say I’nt told you so!

Good night, my love, sleep tight

I’ll guard

The gently whisper of your breath

So no one, man or fairy, might

Disturb your sleep, unless…

I’ll wake you up to tell …at night,

Again, “ I love you so!

I love you so, my Spanish rain,

My plain

My meteo! ”