AMINTIRI DIN MILITARIE

CUVÂNT ÎNAINTE

Milităria nu ştiu dacă ne-a făcut sau nu bărbaţi, dar ne-a oferit nişte adevăruri   şi sisteme de referinţă pe care altfel nu le-am fi putut avea. De aceea am simţit nevoia să scriu aceste rânduri despre experienţa de la P. Pentru fiica mea, care nu crede nici acum, în ruptul capului, că tatăl ei, un tip oarecum sofisticat şi pretenţios, a putut trece “de-adevăratelea” prin aşa ceva, dar mai ales pentru mine, care începusem să cred şi eu că memoria noastră selectivă îmi joacă feste.

    Confirmările vechilor camarazi (transmise acum pe face book, E-mail şi alte suporturi virtuale – Doamne, câtă distanţă, parcursă în atât de puţini ani, totuşi!), precum şi a altor prieteni cu armata făcută în aceeaşi perioadă, m-au convins definitiv că ceea ce am scris reprezintă realitatea “armatei militare” din  acea perioadă.

Enjoy!

                                                                                  “Peste deal peste câmpie, adio!

                                                                                    Peste deal peste câmpie,

 Este-un militar ce scrie, adio!

Adio mândro, sunt cătană…

Şi nu scrie la scrisori, adio !

Şi nu scrie la scrisori,

Concentrează la feciori, adio!

Adio mandro, sunt cătană…”

               (vechi cântec de cătănie)

                                    PARADISUL – Octombrie 1975

“Dincolo de fâşia îngustă de trestii care păstrau melancolia bălţii şi mlaştinilor de altădată, erau alte grămezi de porumb: grămezile pe care le vedeam zilnic şi cu care ne luptam de dimineaţa până seara.

Ne erau repartizate de dimineaţă când soarele de-abia apărea surprins, deasupra orizontului şi frigul mă făcea să ridic gulerul pufoaicei.

Erau mari, rânjindu-şi colţii galbeni de ştiuleţi printre pănuşi şi gunoaie. Lucram cu normă, încordaţi, până când astrul binefăcător al zilei făcea să se zvânte roua de pe pănuşi şi ne dezmorţea încheieturile degetelor, umflate, pline de julituri care nu se vindecau niciodată.

Atunci începeau discuţiile. Stând în genunchi, care ne dureau adânc, ascuns, începeau sa-şi aducă aminte de acasă.

Vătafu, un băiat înalt, cu ochi mari, negri, cu un chip delicat de sfânt Voroneţean, povestea cu graiul lui domol de moldovean din Păltiniş.

-Ştii, la noi Prutul e aproape. Mă plimbam pe acolo uneori cu nevasta lui taică‑meu. Nu ştiam pe-atunci, aveam doisprezece ani, dacă-aş fi ştiut, o înecam….

Dincolo de fâşia trestiilor sunt alte grămezi de porumb, dar cei care termină norma, bucuroşi, cred că au scăpat şi se îndreaptă, cu un zâmbet pe faţa lor nerasă, spre paradis – camioanele care să-i ducă în grajdul transformat în dormitor. Pentru cei rămaşi, întârziaţi, mai neîndemânatici, acolo e ceva….paradisul.

Când ajung ei înşişi dincolo de fâşie, îi văd pe cei presupus fericiţi făcând alte grămezi, noi, vorbind totuşi veseli, ca şi cum ar fi trecut deja o graniţă a grijii.

Târziu, noaptea, după ce mâinile obosite şi nemâncate au mai încetat să bâjbâie la lumina lunii…Printre glasurile absurd ţipate de jaga*, băieţii vorbesc despre stele, planete vieţuite, carul mare, galaxii, steaua polară…;  unii adorm.

Urmează drumul de întoarcere, zdruncinaţi pe scândurile camionului.

Seminţe, ţigări, foame,……

Praf.

Bălăceala din noroiul de lângă cisterna cu apă, pentru picătura chinezească de apa din Dunăre. La juma’ de cană deja nu i se mai vede fundul, de tulbure ce e. După ce sorbi mai mult de jumătate, poţi citi, ştanţat pe fundul de aluminiu al cănii “mai bea p..a”. Umor cazon.  Nevoia unor amărâţi de a-şi bate joc de alţi amărâţi.

Primesc apă numai cei ce au terminat prima grămadă pană la ora 12; restul…dacă mai rămâne!

La întoarcere, pe întuneric, urmează cursa pentru macaroanele cu brânză.  Sărim din camion şi o rupem la fugă cu gamela, ligura, şi alte alea zdrăngănindu-ne în raniţe. Ultimii nu mai apucă…

Acordeonul, acordeonul, acordeonul…Velea şi Târşu, camarazii mei de arme, ţigani din paturile de deasupra, îşi cântă nostalgiile, pe întuneric. (cum or fi reuşit să strecoare acordeonul, ei ştiu!).”

Citesc din vechile mele însemnări din armată. Balta Brailei 1975!

Mai urmează o frază din însemnările mele de acum 37 de ani, care nu mai ştiu la ce facea referinţă “Şantajul cu porţiile de pâine – divide et impera – 4 luni AMR!”

AMR ştiu ce înseamnă. Orice fost soldat ştie; e prescurtarea de la “au mai rămas”.

În armata Română (ulterior am aflat că nu numai în cea Română), se purta moda abrevierilor.

“TDL” însemna “tocană de legume”, “CF”- “fasole cu carne”, etc. Astea erau conservele care, invariabil se dădeau la deplasări mai lungi. Dacă primeai două TDL-uri şi două CF-uri plus pâinea aferentă, însemna că 2 zile plecai undeva – nu ştiai unde, că era secret!

Dar să o iau de la capăt.  Unde o fi capătul? Cred că atunci când nu am luat examenul la medicină (dupǎ ce picasem cu succes la arhitectură) şi mi-am spus, gata cu scutirile şi şmecheriile; trebuie să fac armata! Că doar nu o s-o fac la treizeci de ani să râdă ăia de mine.

Mă scutisem, ce e drept, pentru a avea ocazia să dau examen la medicină. De fapt nu mă scutisem ci păcălisem comisia, la sfatul unui prieten doctor, luând efedrină pe ascuns. Astfel am ajuns internat la Colentina, în pavilionul nr 5 de boli contagioase, deşi eu aveam simptome de hipertensiune şi aritmii.  Problema era că nu ştiam exact ora când venea medicul în contravizita de după masă, şi astfel simptomele mele variau de la o zi la alta, băgându-i in ceaţǎ pe săracii doctori, care nu mai inţelegeau nimic.  Însuşi marele profesor Voiculescu, cu tichiuţa lui de tătar şi gloata de studenţi după el, s-a declarat”

învins de misterul cazului meu, sfătuindu-şi discipolii: “pe dânsul nu-l asculţati (cu

stetoscopul), că e un caz aparte!…

*jaga=ofiţer, subofiţer (jargon militar)

Chestia a culminat când m-au dus la EKG şi m-au conectat la aparat. Când l-au pornit, piiiiiiiuuu! Linie continuă, pacientul mort! Doctorul se holba la mine, eu, bănuind că e ceva în neregulă, mă holbam ”back” la el. “Te simţi bine?” mă întreabă el, cu broboane de sudoare apărute instantaneu la tâmple. “Bine!” zic eu. Bang! Îi arde doctorul o palmă aparatului cu vopseaua coşcovită, care începe instant să piuie sacadat, şi să arate diagrama normală pe ecran  “Dom’le scuze, e vechi!” zice doctorul uşurat, deşi nu ştiu de ce se scuza, probabil de emoţie.

« Că şi eu am concentrat, adio!

Că şi eu am concentrat,

Numai singurel din sat, adio!

Adio mândro, sunt cătană…”

(vechi cântec de cătănie)

ÎNCORPORAREA – Octombrie 1974

Eeei…., şi cam pe 20 Octombrie 1974 primesc ordinul, şi mă prezint la centrul de încorporare sector 1, « tânăr, curat şi cu soarele’n priviri”, cum se spune ! “Ai avut noroc tinere” îmi spune un ‘nea cutare de la ghişeu, “de mâine luăm pentru marină!” – adică la doi ani!          Whoau!!!  –   Curat noroc!

Valiza de lemn, accesoriu clasic şi devenit cumva emblematic pentru ostaşul român de trupă, am împrumutat-o de la Gogu, amicul meu (pe care îl chema de fapt Cornel dar era poreclit Gogoaşă de unde şi…Gogu),  care facuse TR-ul (termen redus‑6 luni), el intrând la medicină, pe când eu…!

După vreo trei zile ne întâlnim în Gara de Nord şi luăm trenul, grupaţi şi supravegheaţi (relativ) de un sergent şi vreo trei gradaţi (caporali). Vorbesc la plural, deoarece eram o gloată amorfă de tineri de tot soiul, singurul numitor comun fiind tipul acela tembel de valiză din lemn. Bineinţeles, 70% dintre noi erau beţi în prima jumatate de orǎ de la plecarea trenului (cu băsmăluţe, batistuţe, adio mamă, şi tot tacâmul!). Eu, ca de obicei i-am impus mamei sa stea acasă. Nu fac faţă corespunzator la despărţirile astea tip! Par nesimţit, şi dezamăgesc persoana în cauză.

După câteva ore de clănţănit pe macazele CFR-ului, într-un cor de cântece şi zbierăte alcoolice “Băăă   , să fim uniţi că ne omoară ţăranii, băăă…!”  ajungem într-o gară din cărămidă aparentă, roşie. Undeva prin Oltenia. Localitatea Moţăţei. Vă spune ceva? Nici mie nu-mi spunea!

Căldură, muşte, miros de praf şi de traverse de cale ferată îmbibate în catran. Înăuntru, celebra hală cu geamuri separate în ochiuri murdare şi ghişee amplasate la extremitaţi, cu ghidaje din ţevi vopsite în verde. O gară de provincie tipică. Acum plină de o parte din viitorul potenţial de apărare a patriei care, după beţia cruntă din tren îşi vărsa şi maţele din el.

Eu, nefăcând parte din nici o gaşcă (având şi handicapul liceului + bacalaureat!) stau şi privesc în jur a luare aminte.

Încep să soseascǎ şi camioanele ce urmează să ne duca la P. (vă spune ceva? Nu. Nici mie nu îmi spunea atunci, după care a devenit domiciliul meu de bază pentru şaisprezece luni!). Acuma îmi spune!

Vin câte două şi noi suntem mulţi, aşa că    durează. Între curse, trec cam 40 de minute. Unul din soldaţii care ne însoţesc, acum relaxat, ca şi cum de aici nu mai avem unde să fugim, se culcă pe un pervaz prăfuit de geam şi adoarme instantaneu. Mă uit cum corpul lui s-a adaptat perfect formei sinuoase a geamului şi gândesc: ”băi, prin ce-o fi trecut ăsta, de a învaţat să doarmă aşa, în orice poziţie şi la comandă !?”. Nasol! (pe vremea aia nu se inventase “nashpa”).

Ne vine rândul să ne hurducăm, împreună cu valizele noastre de lemn, pe băncuţele camionului caki, pe drumul plin de praf. Aud pentru prima oarǎ termeni ca “oblon”, “covergă”, “coviltir”.

Ajungem la P. Un sat uitat de lume, unde femeile – desculţe – stau la coadă în faţa centrului de pâine, trântite direct în praf, într-o rână. Dar, spre uimirea noastră, depăşim satul şi mai mergem vreo 20 de minute, oprindu-ne într-o pustietate decorată cu vreo şapte blocuri şi o cazarmă închisă cu un zid din plăci de beton. Dincolo de cazarmă, se vede mijind o pădure. Mai târziu, vom afla că se cheamă Pădurea Bujorului, datorită unei specii endemice de bujor sălbatic ce creşte pe aici. Am impresia că au şi un festival « de tip nou », al bujorului, sau cam aşa ceva…

Tot mai târziu, voi afla că acest regiment este unul disciplinar pentru cadre. Adică ofiţerii care au făcut oarece prostii sunt trimişi în surghiun aici, pe perioade determinate sau ne…, în funcţie de prostia(ile) făcutǎ (furt, excrocherie, insubordonare sau scandal politic).

Ne adună pe toţi la un loc, şi începe triajul : “tu –la dreapta, tu –la stânga, tu-lângă stalpul ăla de colo!”. Comenzile sunt răstite, dar nu aşa zbierate ca în filmele americane în care sergenţii ăia ţipă ca apucaţii. Grija intâi, privirea plecată şi ochii pe valiză! Trebuie sa observăm cam cum merge treaba…să-mi dau seama… . Sunt cumva cu creierul în vată, parcă uşor amorţit, cumva intrat parcă pe pilot automat. Prea multe impresii noi.

Sunt repartizat la plutonul de antiaeriană. Regimentul fiind de infanterie, noţiunea sună un pic exotic – dar există. Mă uit în jur; suntem vreo doisprezece “antiaerieni”, şi observ cu uimire că toţi suntem peste 1,85 m înǎlţime. Mai târziu voi afla că această talie era obligatorie nu fiindcă am fi fost noi cine ştie ce pluton de gardă ce trebuia să dăm onorul la general, ci pentru că mitraliera noastră cu patru ţevi şi patru pneuri, trebuia calată pe patru farfurii de tablă, prin acţionarea unei osii cu capătul “apucabil” cum zicea dom’ plutonier Stancovici, situat la vreo 2 m şi un sfert in aer, aşa că…Probabil că proiectanţii militari ce o concepuseră fuseseră oarece Watussi, sau, mai probabil, fiind de origine sovietică, vodca bat-o vina!

Ne-am încolonat, cu ochii pe valiză în continuare şi ne-am dus spre pavilionul transporturi unde urma să ne cazăm. Dormitorul nostru era situat la etaj (transporturile fiind la parter) şi era compus dintr-o sală cu 90 de paturi, suprapuse, din metal. Împreună cu noi mai dormeau (coseau pantaloni, petliţe, mâncau, dădeau bocanci cu cremă, etc…) cei de la aruncătoare calibrul 120 şi autotunuri sau “broaştele” cum le spuneam noi. Pe cât de clămpăi trebuia să fim noi la antiaeriană, pe atât de pipernicite erau broaştele care trebuiau să încapă în autotunurile lor. De fapt un fel de TAB-uri (transportor autoamfibiu blindat).

Următorul pas, deja sub supravegherea languroasă a soldaţilor bătrâni, de “ciclul doi “ ce ne privesc ironic, sprijiniti şoldâu de uşi, “Băi, ne-au venit femeile de serviciu!…”, este repartizarea patului. Obligatoriu în stratul de fiare “de sus”. În paturile de jos dorm doar “veteranii”!! Una din zecile de ierarhii anapoda ce se creează în armată.

Următorul pas, primirea cazarmamentului! Magazia este chiar în clădire, o uşă cu zăbrele de fier pe palierul casei scărilor. Paşii se succed cu repeziciune, nu ai timp să te dezmeticesti, senzaţia de ireal, de imagine filmată, se intensifică. Ceaţa de pe creier parcă s-a mai accentuat.

La uşa magaziei te întâmpină o voce, bineinţeles răstită:

“- soldat, fiţi-ar mamiţica ta a dracului, şi cu cine mai ştiu eu, şi bine fac că nu spui! Stai la uşă, să nu dea dracu’ să intri că-ţi rup capu’, mama voastră de hoţi! La uşă să-mi stai că-ţi aduc eu sacu’ şi izmenele!”

Stau la uşă împreună cu înca vreo trei – patru. Mi se dă un “sac de luptă tip sovietic”, un soi de traistă jegoasǎ, cu un nasture de lemn cusut larg şi o bandă lungă de vreo trei metri de material gen fitil de lampă de gaz, prinsă într-o parte a sacului; o vestă MAPN (chiar aşa scrie pe piept), verde, tricotată, 2 perechi de izmene de pânzǎ crem (fostǎ albă), cu un fel de nojiţe de legat jos şi prohab-ul fără nasturi, un veston de pâslă caki, pantaloni la fel (tot cu nojiţe), manta, căciulă, bocanci,  2 cămăşi caki.

Ajung în dreptul patului meu şi-mi pun avuţia nou dobândita, cu grijă pe patul de deasupra, al “veteranului” de ciclul 2, să nu-i deranjez pătura sau cearşaful (ar fi bai mare!!).

Mă aplec să deschid valiza. Când mă ridic, constat că din două perechi de izmene a rămas doar una! Ceaţa de pe creier se înteţeşte. Mă mai uit o dată în jur, ca şi cum izmenele ar fi prins viaţă şi s-ar fi putut târâ, până pe patul vecin, sau….  . Nu sunt!

Mă întorc la magazionerul baricadat după uşa magaziei sale şi îi raportez evenimentul.

-“Uuuu! Fi-ţi-ar mamiţica ta a dracului, şi cu cine mai ştiu eu, şi bine fac că nu spui, îţi   furară izmenele!!  Cum îţi furară, mă, izmenele?”

Se uită la mine a pagubă cu gura strâmbată a scârbă. Probabil că am o expresie complet rătăcită, căci devine mai blând şi-mi mai dă o pereche din sus-numitele articole de lenjerie intimă cazonă. Întors în dormitor, îi văd pe camarazii mei utilaţi cu un fel de raniţe sau rucsacuri cu toarte de agăţat pe umeri. Eu nu am aşa ceva. Mie Stancovici (plutonierul de la magazie), mi-a dat treanţa aia de sac cu tenia aia agăţată de el… .      Îmi iau inima în dinţi şi mă duc din nou la el: “Dom’ plutonier, al meu e defect, uitaţi…”

-“Uuuuu! Fi-ţi-ar mămicuţa…etc. etc., cum e defect soldat!? “ Îl ia, suceşte de două ori panglica aia pe după nasturele de lemn şi, ca un prestidigitator, transformă sacoşa aia într‑o mică raniţǎ, la fel de soioasă ce e drept! Jegul, exterior şi interior este un numitor comun şi face casă bună cu excesul de curăţenie, strict exterior, în cadrul pregătirii militare a proaspătului soldat.    Să dăm nişte exemple:

Căciula mea de pâslă, cu urechi, tip sovietic, are pe dinăuntru un slin vechi, stratificat de generaţii, de o culoare neagră, lucioasă, şi o consistenţă ca o talpă elastică de tenis chinezesc. Trebuie să îl înmoi îndelung…, ore…, în apă fierbinte cu sodă, şi apoi să îl răzui cu baioneta din dotare, după care să îl spăl şi frec cu peria de parchet. După vreo trei spălări, am început să observ că încă mai avea eticheta fabricii, cusută în interior !

Nu am reuşit niciodată să o curǎţ ca lumea, dar, cât–de-cât!  Din cauza spălării s-a micşorat, aşa că acum îmi stă pe vârful capului. Pentru ca s-o recunosc, şi să nu mi-o fure ( !?), stema din frunte am pus-o invers.  Am personalizat-o!

Pantalonii mi-s prea scurţi şi trebuie să înnădesc nojiţele ca să le pot trece pe sub talpă (altfel se burlănesc şi “eşti mâncat!” la raport, dimineaţa, pe platou).

Din manta, şi ea prea scurtă, lipseşte un pătrat de material cam de 15 pe 15 centimetri, de undeva de la poale.  I-o fi trebuit cuiva, …la ceva! Ţinuta mai nouă (“ţinuta stock!”), şi cât de cât pe măsură, se cuvine numai “veteranilor”, din ciclul doi! Altă ierarhie aiurea’n tramvai, din “armata noastră militară”, vorba amicului Radu Ilarion Munteanu, mare potrivitor de vorbe!

Urmează masa.  Încolonarea, aşezarea în formaţie; după aceea, în ordine, în şiruri lungi, intrăm în sala de mese.  O hală mare cu mese lungi, puse cap la cap, cu un fel de linoleum pe ele. Pe jos un fel de mozaic, cam alunecos din cauza grăsimii şi umezelii permanente. Miros de mâncare, sau de ceva…. pe care va trebui să îl (o) mâncăm!

Aflăm că se numesc concentrate!  Au aspect de ceva între pilaf şi griş cu lapte dar gri la culoare şi cu un miros cam de clei de oase. Pe cutiile din care se scot aceste “preparate” scrie că sunt garantate 15 ani pentru consum şi costă 25 de bani. Din ce furaje sunt făcute nu scrie. Şi nici valoarea lor nutritivă nu e specificată, dar la 25 de bani kilu’… ne putem închipui cam ce moartea metabolismului sunt! Se servesc fără pâine, sau cu…, depinde cât îţi este de foame.

La sfârşit privim oarecum miraţi cum se mătura pe jos, iar gunoaiele, împreună cu resturile de “mâncare” şi pâine se pun în aceleaşi vase mari de aluminiu dogit, în care ni s-a adus iniţial hrana, vase ce poartă numele criptic de “ovale”, deşi sunt perfect circulare.  Probabil pentru derutarea inamicului!

După masă, …încolonarea şi marşul spre dormitor. Pe drum caporalul ordonă câteva “culcat-uri” –  “Ca să se aşeze mâncarea “,  spune el.

“Dar’ar Dumnezeu să dea, adio!

                               Dar’ar Dumnezeu să dea,

Să ardǎ cazarma mea, adio!

Adio mandro, sunt cătană…”

                                                                                                (vechi cântec de cătănie)

                        INSTRUCŢIA INDIVIDUALĂ – Noiembrie 1974

Şi uite aşa ieşim la prima zi de instrucţie.

În prima lună, se face “instrucţie individuală”.  Adică soldatul – adică eu – trebuie să stea pe un câmp şi să se învârtă în jurul propriei axe, nu înainte de a răcni: “soldat, la dreap-ta!!”, “soldat, la stân-ga!!”. Bineînţeles sensul răsucirii trebuie să concorde cu zbieratul, deşi dupǎ vreo trei ore de “instrucţie individuală” de-asta, se mai întampla şi invers!  După vreo trei zile, don’ caporal (pardon, tovarăşul!), considerând că acumulările sunt suficiente, face saltul  calitativ şi ne promovează la “soldat, stânga’mpreee-jur!!” care se adaugă la celelalte două mari chestii de tactică şi strategie. Mai era o chestie ciudată! Caporalul îi spunea unuia din noi să fuga la vreo 200 de metri şi să stea “bază”. Asta însemna să fugi până acolo, să iei poziţie de drepţi cu braţul drept ridicat şi pumnul strâns şi să răcneşti cât te ţine gura : “Baaază!!” După care urma formula următoare, zisă cu ton grav, rar şi apăsat de tovaraşul caporal: “Bază soldatul …cutare…”, la care ăla striga iar, ca muşcat de streche: “Bază!!”  “…plutoon, în coloană adunarea!!”, la care noi trebuia să fugim cu raniţele, măştile, centurile, “portur-ile”(portcartuşierele) şi baioneta zdrăngănind, cu coada lopăţelei de infanterie lovindu-ne peste picioare…, până în spatele individului. Ajunşi acolo, trebuia să întindem mâna dreaptă pe umărul celui din faţă (adică să luăm distanţa), în timpul ǎsta tropăind mărunt, ca în cine ştie ce dans ritual pagân (adică să ne aliniem).

După ce terminam, tovarăşul caporal numea pe altul “bază”, la vreo 300 de m de primul, şi trebuia să o rupem la fugă într-acolo, la comanda “Bază soldatul…etc.etc.”       La ce o fi folosit manevra asta vreodată, nu am înţeles, şi nu înţeleg nici acum…! Dar nu trebuie să le înţeleg eu pe toate, nu-i aşa?!  Ştie armata ce face!

Dupǎ trei săptămâni, deja ştiam să batem pas de defilare, să facem (pardon, “să executăm”) din mers stanga’mprejur, cu tot plutonul, iar cât priveşte tactica, executam “ura la boscheţi!” destul de coerent.  Poate nu ştiti ce e “Ura la boscheţi”?!  Sau ştiţi ?!

Pentru cine nu ştie,  era un fel de desfăşurare tactică de asalt de infanterie.

Exerciţiul se desfăşura, de obicei când ploua, în liziera pădurii Bujorului. Fiind sfârşitul lui Octombrie-începutul lui Noiembrie, ploile erau dese, cu picături mărunte şi reci. Noi atacam de obicei de pe câmp spre pădure – unde era inamicul imaginar (care stătea, ca de obicei, la pândă!).  Trebuia să ne desfăşurǎm în trăgători la o distanţǎ de vreo 10 metri unul de altul, şi ne trânteam pe burtă în iarba udă. Urma comanda “Gaze!” la care trebuia să punem măştile pe figură. Chestie care ne făcea să arătăm ca monştrii din filmele SF şi să răsuflam ca Lord Vedar din “Razboiul Stelelor”.  Adicǎ rar şi insuficient.

După aceste preparative urma comanda: “din dreapta şi din stânga, câte unu’, salt inainte!”. La care, doi câte doi ne săltam cu greu de jos, încărcaţi de harnaşamente cum eram, şi o tuleam la fugă înainte, aplecaţi, cam 15 metri (4-5 secunde), după care ne trânteam iar pe jos. Se presupunea că inamicul era zăpăcit de faptul că ne tot ridicam câte doi şi nu se putea hotărâ pe care din cei doi să-l ocheascǎ mai repede cu arma din dotare. Când, în sfârşit, se hotăra, ăia doi se trânteau în iarbă şi deveneau – iar – invizibili! Săracu’ inamic!  Ce draci trebuie că-l apucau în momentele acelea!!!

Nasoala era că vizoarele măştilor se abureau imediat (“instant” – pe limba fică‑mii), mai ales când ploua afară, şi astfel nu prea mai ştiai încotro fugi. Apăreau uneori situaţii hilare, când atacatorii, alergând bezmetici pe câmp, se ciocneau unul de altul (spre deliciul inamicului, probabil!) sau mai rău, se aruncau la pământ unul peste celălalt.  Existau nişte filtre antiaburire, dar noi nu aveam. Poate TR*-iştii, deşi nici ei nu cred să fi avut.  Cică ar fi costat bani!

Pe lângă problema cu măştile care nu ne lăsau să vedem şi să respirăm ca lumea, eu aveam şi problema poalelor de la manta, pe care mă călcam când să fac “salt inainte” şi ca urmare, veneam în nas automat. Scăpasem de mantaua scurtă şi cu pătrat lipsă, dându-i tovaraşului plutonier de campanie vreo trei ţigări (cu filtru !). În schimb, m-am pricopsit cu o manta de pâslă groasă “de nici glonţul nu trecea”! Era aproape până la glezne, iar manşetele erau învârtite de două ori ca să nu-mi fie prea lungi, eu având aproape un metru nouăzeci, totuşi!  Avea o culoare gri, nu kaki cum erau celelalte şi niste epoleţi mari, tot gri, pe umeri. Nasturii erau acoperiţi cu vopsea verde, fără stemă sau alte

însemne, ca de obicei. Era atât de grea, încât nici un material de agăţătoare nu rezista. Am fost nevoit, în final, să-i cos o bucată de lanţ de WC ca agăţătoare. Era foarte confortabilă, dar pentru “Ura la boscheţi”, un pic prea lungă!

* TR-ist = soldat în termen redus (admişi la facultate, care aveau tot ce era nou şi bun! )

După ce tot săream, alergam şi ne trânteam iar în noroi de câteva ori, ajungeam în apropierea tufişurilor din marginea pǎdurii, unde se presupunea că stă inamicul la pândă, sau, mă rog, la ce-o sta el!  Pe ultima porţiune, trebuia să punem baionetele la armă, şi să străbatem ultimii zeci de metri până la boscheţi strigând “Uraaaaaa!!!” cât ne ţineau bojocii, ca să înspăimântam inamicul.

Odată ajunşi la tufe, aplicam comanda “soldat împuun-ge!”. Această comandă fusese repetată îndelung în primele stagii de instrucţie, stând însă pe loc. Îţi strigai singur comanda, cât te ţinea gura, pe câmpul plin de flori, şi în acelaşi timp făceai o fandare elegantă înainte cu automatul garnisit în vârf cu baionetă. După care reveneai în poziţie de drepţi, şi o luai iar de la capăt!  Nu mi-aş fi dorit ca mama să mă vadă în acele penibile momente!

Cam asta era “Ura la boscheţi”.

În ce priveşte mantaua, cred că era vreo captură de război de pe la nemţi sau alte popoare războinice. De altfel, şi pe lopăţica mea de infanterie, un pic mai diferită (mai uşoară şi mai ascuţită) de cele noi, rabatabile, era inscripţionat în relief  “Linemann”.

Mantaua mi-a fost tovarăş de nădejde, folosindu-mi de vestmânt, pat, plapumă, pernă sau cort, după împrejurări, până mi-a fost furată la Craiova, în timpul şcolii de gradaţi. Soarta a făcut ca “pufarinii” noştri plecaţi la rândul lor la şcoala de gradaţi, să se întoarcă de la Craiova, anul următor, cu mantaua mea furată înapoi de la cei din Craiova,  (pentru a completa cazarmamentul pe care îl avuseseră la plecare). De altfel, în armată circulă o vorbă, recunoscută ca lege nescrisă în toate unitǎţile militare de pe întinsul patriei : “În armată nu se fură,  se completează!”.  Cineva, totuşi, îi scurtase cu o foarfecă poalele, aşa că, ceva din monumentalitatea şi misterul ei, dispăruse pentru totdeauna!

Scuze, am uitat să vă traduc în româna civilă termenul de “pufarin”. Este echivalentul lui “greenhorn” din romanele lui Karl May.  Da! V-am lămurit buştean! Adică, începător, naiv, prostuţ, ingenuu, cu puf pe el (încă fără pene), necopt. Ceva din toate. Cu o puternică tentă peiorativă. Adică soldat prostănac de ciclu unu! Se mai întâlneşte şi ca “pufarez”, dar la regimentul din P., “Pufarin” te numeai în primele opt luni de armată, fără excepţie!

În cadrul instrucţiei individuale se executa şi baterea pasului de defilare, cu cântec, în WC-ul exterior. Pasul de defilare deja îl ştiam. Ce nu ştiam însă era faptul că  WC-ul exterior era permanent inundat de vreo 30 de centimetri de apă plină de rahaţi plutitori!  Cântecul pe care îl cântam cu gura strânsă, să nu ne sară stropi, era, culmea!: “Ţară dragă, mândru colţ de rai”.

După care trebuia să ne curăţăm ţinuta.  Exista un singur fier de călcat, aşa că ne programam. Ultimii terminau de călcat mantalele în jur de 3-4 dimineaţa…

În ritmul ăsta eram tot timpul chiauni de somn. M-am surprins aţipind chiar în picioare, în timpul raportului de seară.  …Şi mi-am amintit de soldatul din gara Moţăţei.

În afarǎ de instrucţia de pe “terenul de instrucţie”, se mai fǎcea şi un fel de educaţie militară de interior, ce se numea „cititul presei”, precum şi „studiu individual”.

La cititul presei ne adunam în camera special destinată, mobilată cu o catedră şi băncuţe, ca la şcoală, şi unde un tovarăş caporal, ne citea presa. Probabil obiceiul rămăsese din vremea când soldatul român era în majoritate analfabet, sau era o măsurǎ de economie, utilizându-se un singur ziar “Scânteia” pe zi. Caporalul ne citea rar, monoton, ce făcuse Tovarăşul Ceauşescu în ziua respectivă, ce fabrici şi uzine mai vizitase el, … şi alte lucruri interesante ce se puteau găsi în paginile “organului” de partid. Căldura şi adăpostul camerei, vocea monotonă a caporalului, oboseala de peste zi, erau un cocktail irezistibil!

In 5 minute toti moţăiau, făcând cu capul ciudate mişcări necontrolate semicirculare, şi având expresii tâmpe în ochii roşii pe jumătate închişi.  Dacă vreunul adormea, era imediat pocnit cu căciula proprie din dotare de catre tov’caporal, care se distra de minune!

Studiul individual se rezuma, din câte îmi amintesc eu, la învăţarea regulamentului de ordine interioară sau ROI (“ce este garda? Garda este unitatea de pază şi apărare care…”), a caracteristicilor tehnico-tactice a armamentului din dotare (“AKM-ul , sau automatul Koleşnikov modernizat e compus din…”), şi a regulamentului UTC în vederea accederii în această structură de elită a tineretului revoluţionar (Uniunea Tineretului Comunist).

Personal am studiat şi accesat în sus-numita structură de vreo 5 ori într-o luna!  De câte ori se întreba: “care nu eşti, băi soldat, UTC-ist?”, eu eram cu mâna pe sus.

Scăpam astfel de câteva ore de instrucţie pe zi, stând şi buchisind, în camera de “cititul presei”, la regulile de urmat pentru a merita să … etc,etc, pe care uşor-uşor, începusem să le ştiu pe de rost.

Seara, ne întorceam cu ţinuta plină de noroi din luptele cu inamicul imaginar, care ataca cu avioane (la care trebuia să te arunci la pământ pe spate şi să răspunzi cu foc), cu bombe nucleare (la care trebuia să te arunci la pământ, pe burtă), şi cu tot felul de alte chestii nasoale la care, în final, trebuia să te arunci invariabil la pământ, ca să nu mai punem la socoteală comanda “pluton, târâş marş!”, când trebuia să ne târâm prin noroi, ca să-l surprindem (bănuiesc că în mod neplăcut!) pe inamic…   Seara zic,

începea distracţia!

Acum, dupǎ ce programul de instrucţie oficial, supervizat de locotenenţi şi alţi APV*-işti se termina, începea iadul domestic, intim, organizat de către colegii noştri de ciclul doi, până târziu, după ora stingerii.

Se începea, lejer, cu distribuirea corespondenţei.  Cine primea o scrisoare trebuia sa facă 10 flotări, pentru a potoli frustrările celor care nu primiseră. Bineînţeles, pedeapsa se aplica numai “pufarinilor”! Monea Ştefan, colegul meu de cartier, fire şi fiinţă delicată, cu un an mai mic decât mine, a primit într-o seară, de la iubita sa, 6 scrisori!!  După vreo 4 rânduri de flotări a fost lasat în pace; … era lac de apă!  Totuşi, printre gâfâieli, avea imprimat pe moacă un zambet extatic, fericit! Pentru că da, pot exista şi zâmbete nefericite, stimaţi domni ironici!!

Altă distracţie obişnuită în dormitorul nostru comun era raportul la pat. Pufarinii erau obligaţi să facă patul veteranilor. Cearceaful era băgat pe sub saltea, pătura pliată într-un anume fel, perna….etc.  După care, pufarinul se prezenta la veteran, lua poziţie de drepţi

şi raporta: “tovarăşe veteran, patul dumneavoastră alcătuit din 15 kg de fier, 24 de

şuruburi cu piuliţele aferente, saltea, pătură….etc., este gata să odihnească oasele

dumneavoastrǎ ruginite de armată; raporteazǎ soldat …cutare”. Veteranul, cu o monedă, încerca dacă cearceaful era bine întins (trebuia ca banul să sară de pe cearceaf), după care

îţi dădea liber,… sau nu!  La noi în pluton, nu s-a practicat tâmpenia asta, pentru cǎ şeful

APV-ist= Armata Pe Viaţă! = ofiţer, subofiţer (in jargon militar).

plutonului, caporalul Petre Petre, un tip cu “sânge în instalaţie”, şi culmea – şi cu bun simţ,  nu a vrut să răspândească moda asta şi ne-a zis răstit: “Bă! Pe voi să nu vă prind!”.

Alt moment greu în dormitorul nostru era întoarcerea bucătarului Nenciu de la… bucătarie! Bucătarii lucrau până târziu, având program special. Cu toate astea, un post la bucătărie, era mană cerească! Accesul nelimitat la carne, ouă, brânză, …, conferea personajului o importanţă deosebită în ierarhia regimentului, bucătarul vorbind de la egal la egal cu locotenenţii, ba chiar şi cu unii căpitani, mai gurmanzi. Dar trebuia sǎ te pricepi!

Caporalul Nenciu se pricepea, dar, datorită sferelor înalte în care se învârtea, era supus la tot felul de tentaţii şi de obicei se întorcea în dormitor beat mangă!

Se auzea de pe scări, când urca, cu greu, urlând: “Băeeeeiii, m’muriţi n’nevinovaţi, bǎeeeeii!!”

Intrând în dormitor, mai clarifica o data: “muriţi nevinovaţi, soldat!” după care urma comanda “Alarmă!!”.  La alarmă, noi trebuia să sărim din paturi, şi cei desemnaţi, să potrivească în cuiele de la geamuri păturile (găurite în prealabil la colţuri), după care să ne adunăm pe “intervalul mare” şi să ne aliniem în poziţie de drepţi.

Nenciu privind cruciş în interiorul propriului eu, se clătina şi urla: “Asta-i mişcaaare?!?  Băeei, muriţi nevinovaţi!!!  La loc comanda!”

Trebuia să o rupem la fugă, să scoatem păturile MAPN* din cuişoarele bătute în cercevele, să ne suim în paturile de sus şi să ne culcăm. Aşteptam cam 15 secunde după care vocea lui Nenciu, cu scăpări piţigaiate de beţiv, se auzea din nou: “Alllarmă !”. Noi săream ca arşi din pat şi fugi cu pătura’n geam, după care fugi la interval…”Aaaaa, aasta‑i mmişcaaare?!!  La loc comanda!…”.   Şi tot aşa…

Ciclul doi stăteau răşchiraţi prin paturile de jos şi savurau momentul!  E de groază ce poate face şi cum se poate transforma un om,  când deţine puterea absolută!  Şi putere absolută aveau aceşti tineri, asupra altor tineri, doar cu opt luni mai tineri decat ei. De ce? Pentru că se raporta pe cale ierarhică. Adică dacă voiai să raportezi vreun abuz, raportarea trebuia facută pe cale ierarhică superiorului direct, adică tocmai celui care te abuza!

Această regulă, mai mult ca sigur ea însăşi un abuz, era cu stricteţe respectată, chiar de catre ofiţeri, scutindu-i de o gramadă de complicaţii şi discuţii, inutile din punctul lor de vedere.  Chestia cu alarma avea şi o variantă prescurtată, mai “soft”, la comanda “imbarcaţi-debarcaţi”. La “îmbarcaţi” te aruncai în pat şi te întindeai; la “debarcaţi” coborai în poziţie de drepţi lângă pat. Şi asta repetat de câteva zeci de ori. Mai era echiparea şi dezechiparea la băţul de chibrit, “trenuleţul”, “târâş marş pe scări în jos” şi multe alte inovaţii menite să strivească personalitatea şi “condiţia umana” în orice “pufarin”.  Poate o să detaliez mai târziu “trenuleţul” care era o tortură psihică destul de bine elaborată (să le arătăm chinezilor, că şi noi ne pricepem!)…  Dar culmea cătăniei am văzut-o (de fapt am auzit-o) la şcoala de gradaţi din Craiova, unde pufarinii de ciclul unu erau scoşi la interval, aliniaţi, şi puşi să se masturbeze. Umbla vorba că mulţi izbucneau în plâns!

Dacă le era frică de ceva veteranilor noştri, apăi le era fricǎ de “toa’lent’major” Trufelea! Bănuiesc că aţi intuit că “toa’lent’major” înseamnă “tovarăşul locotenent major”.  Plutonul nostru era condus de locotenentul Pârvulescu, un tip mic de statură,

infanterist de bun simţ, puţin poet.  O “rara avis” în militaria română!

MAPN= sigla imprimatǎ pe paturi (Ministerul Apǎrǎrii Naţionale)

Trufelea guverna peste întreg dormitorul adică: aruncatoare 120 (“lent” Dună), broaşte (“lent” Bratu), şi noi, antiaeriana cu “lent” Pârvulescu.  Legenda spune că nevasta lui Trufelea fugise cu o ordonanţă care-i bătea covoarele (şi nu numai!), fapt care îl determinase pe “toa’lent’major” să aibă o ură rece şi constantă faţă de orice formă sau marcă de soldat. Se zicea că veteranii veteranilor noştri încercaseră un gest de revoltă la un moment dat, turnându-i vreo 2 kile de zahăr tos în rezervorul maşinii, (avea o Dacia 1100).  Rezultatul a fost ca Trufelea a venit noaptea în dormitor, le-a dat “Alarmă!” şi i-a fugărit cu motocicleta prin pădure, la lumina farului, aşa în izmene cum erau, până spre dimineaţă!

Tipul dormea mai mult prin regiment, cu noi sau pe aproape, şi era maestru în chinuit soldaţi, de orice ciclu!  “După ce termin cu voi, şi după 30 de ani, cand vă veţi trezi din somn, o să mă pomeniţi!” zicea el dulce. Şi iată că-l pomenim! Panarama dracului!!!

Pe parcursul “perioadei” noastre, toa’lent Trufelea fusese în concediu, dar era des pomenit de veteranii noştri cu o voce uşor sugrumată (de emoţie?!). “Băi, când o veni Trufelea, aţi căcat drapelu’!” ne ziceau ei…

Până într-o dimineaţă când, după ce am făcut curăţenie “stock” (adică de-aia bună), ce presupunea: spălat cu apă şi săpun intervalele, dat cu ceară, lustruit cu o saltea pe care stătea un soldat în timp ce alţi doi îl “trăgeau”, dat cu motorină pe dungile negre din mozaicul scărilor, etc., am văzut că Petre Petre ne pune să aliniem băncuţele cu sfoara! Atunci am înţeles că se petrece ceva deosebit! Nu mai aliniaserǎm niciodată băncuţele de lemn pe care ne ţineam împăturitǎ ţinuta, şi paturile de metal, cu sfoara! Venea Trufelea!

Şi a apărut!  În uniformă, cu porthart şi diagonală, cu mâinile la spate.  Figura lui, uşor buhăitǎ, nu spunea mare lucru. Fălcile îi cam atârnau şi gura rămânea mereu uşor deschisă într-o parte, ca de la o uşoară pareză. Ochii însă, erau de un cenuşiu nedefinit privind cumva nefocalizat, în interior, cumva divergent. Când se uita în direcţia ta parcă evita să te vadă, cum eviţi să priveşti un gândac, sau altă scârboşenie care există, n-ai ce-i face, dar ai prefera să nu existe!  Şi după ce se uită lung la noi, la ciclul doi, la dormitor, deschide gura şi zice: “Băi, Stancovici, ia adu’ncoa’ teodolitu’!”

“Imediat, toa’lent’major! Să trǎiţi!” se aude plutonierul de companie, fără “mămiţici” şi alte adaosuri olteneşti, ca de obicei.

Şi unde se pune, vere, “toa’lent’major” şi se uită prin teodolit la paturile şi băncile noastre şi zice: “Asta-i aliniere!?!  În două minute vă aştept echipaţi de luptă pe platou!”

Ce-am mâncat atunci…toată gama de comenzi, cu mască şi fără mască (vorba emisiunii), cu cântec şi fără cântec, cu avioane şi fără,… ba şi altele noi, de care nu ştiam, cum ar fi: “arde pământul” la care trebuia sa ne suim iute în copaci. După care, oarecum logic urma “arde pădurea!” Război total, ce să mai…!

Puterea absolută corupe absolut – se zice ?  Ce să mai corupă la APV-iştii noştri?!

De exemplu, tov. plutonier de jos, de la « transporturi », câteodatǎ urca la noi. Probabil dintr-un exces nostalgic;  fusese cândva la 120 aruncătoare.  Era un tip înalt, puţin adus de spate, tăcut, cu ochi de câine bătut. Chema plantonul nostru şi îi explica, cu voce molcomă şi înceată, ca şi cum i-ar fi spus vreo mare taină: “vezi tu, pe geamurile astea…nişte puncte mici, negre?” “Da, să trǎiţi, văd!” venea răspunsul. “Eeei…păi ăştia sunt căcăţei de muuuscă…!”  “Da, să trăiţi!” răspundea plantonul, puţin dezorientat. “Eeei, păi ia tu un briceguş sau o lamă de ras şi curăţă-i pană la ora 2, că altfel dracu’ v-a luat pe toooţi!” gângurea el mieros. La un dormitor de 90 de paturi, era o pădure de geamuri. Să razi cu briceagul miile de rahaţi de muscă de pe un singur geam, şi nu terminai până la 2!  Aşa că plantonul zicea “Am înţeles, să trăiţi!” şi se întindea direct în pat, la odihnă, după plecarea plutonierului, ştiind că la două va urma inevitabila papară!

Domnul căpitan Dodoi de la *RAD găsise un mod de a rentabiliza chiar regulile ierarhice militare. Când era OS (ofiţer de serviciu pe regiment), dacă te prindea în neregulă cu ceva, (de exemplu după ora 9 seara pe platou) îţi făcea o poză, ţi-o dădea, şi trebuia să-i dai 12 lei pe ea! Plus papara!  În mod normal o poză de-aia făcea vreo 2 lei.

Ce să mai corupi la ei?!

Instrucţia individuală precede depunerea jurământului militar. Când depui jurământul se presupune că ştii deja cât de cât cam în ce te-ai băgat şi cu ce se mănâncă. Ciclul doi ne susţinea moralul, repetându-ne obsedant formula : “băi soldat, ţine minte! Ai jurat – ai belit p..a!”  Adică, după jurământ nu mai exista cale de întoarcere…de parcă înainte de…, ar fi existat! În vederea importantului eveniment băteam în disperare pas de defilare care trebuia ridicat (pasul) la nuş’câte grade, să fie toate gambele paralele şi, foarte important, trântite cu trosnet mare, la unison, pe caldarâm. Toţi aveam bătături şi băşici la tălpi de la pasul ăsta, dar probabil că în final ieşea ceva… frumos (?!).

Mai repetam şi “Pentru onor înainte prezentaaaţi, arm’!” în care trebuia să aduci arma de la picior în dreptul feţei astfel încât cătarea să-ţi vină în dreptul bărbiei. Mişcarea era compusă din mai multe secvenţe sacadate, completate cu bătăi cu palma (bineînţeles musai sincronizate) în patul armei, ca să sune frumos! Acum îmi pare o joacă de copii cretini, atunci însă eram mândri când, după săptămâni de practică intensă, caporalul ne spunea cǎ a ieşit “os” (adică perfect).

Încet – încet, vechile scări de  valori şi repere pe care părinţii şi şcoala (religie nu mai exista pe-atunci!) ni le inoculaserǎ cu greu, se pierdeau, odatǎ cu identitatea noastră, devenită cumva nefuncţională în noile condiţii.  Deveneam, la fel ca uniformele noastre, nişte tipi grosolani, kaki, dar rezistenţi. Expresia “ce nu te omoară te face mai puternic” puteam spune că işi găsea oarecum justificarea în mediul militar de trupă, mai corectă fiind totuşi formularea: “Bă, fii puternic, că altfel te ia mama-dracului!” Îndobitocirea programată, obţinută prin repetarea la nesfârşit a unor comenzi şi manevre fără sens, completată de “jocurile de societate” din dormitor, te făceau la un moment dat insensibil la noţiuni de bază în societatea civilă cum ar fi: respect (inclusiv de sine), frică (inclusiv instinct de conservare), milă, compasiune. De exemplu, când a trebuit să plecăm la trageri în Dobrogea şi nu aveam sârmă pentru ancorat mitralierele pe platformele CFR, săream gardul la depozitul de muniţie “după sârmă” (adică la furat), deşi ştiam că santinelele de acolo au consemn să tragă asupra oricui intra în perimetru. Efectiv nu ne mai păsa!

Alt exemplu a fost când ne-au pus să ardem tuburile cartuş. Tuburile trase în poligon, vreo trei cazane de combustibili pline, trebuiau arse de însemnele vopsite pe ele înainte de a fi trimise la retopit. Focul de sub cazan ardea, iar noi, aşteptând arderea tuburilor, jucam ţurca.  Din când în când, câte un cartuş neexplodat pocnea în cazan sub influenţa căldurii. Noi ne opream un moment, priveam noua gaură apărută în cazanul de tablă, şi continuam jocul. N-a murit nimeni împuşcat, ce e drept, dar, de vreo două ori am auzit şuieratul glonţului.

RAD = Rachete Antitanc Dirijate

Se părea deci că eram suficient de instruiţi întru’ nesimţirea sacrificiului, aşa că acum mai aveam o zi până la depunerea jurământului. Ultimele repetiţii de pas de defilare (cu fanfara adevarată!). Tribuna din care, cu ochii plini de lacrimi de mândrie, mamele îşi vor privi fiii deveniţi, în sfârşit, bărbaţi!  Şi alte caterinci de-astea…!

În sfârşit ziua cea mare ! O zi ca oricare alta. Ai mei nu au venit, nici nu cred ca i‑am anunţat şi oricum, să bată atâta amar de drum de la Bucureşti până în P. ca să vadă cum repet eu şi alţi pufarini jurământul, după ce ne citeşte de pe o foaie un caporal, mai bine lipsă!  Când a venit clipa jurământului, am ţinut mâna uşor deasupra steagului, fără să-l ating. Mi se părea că, prin acest mic subterfugiu, de fapt nu mă oblig la nimic, şi jurământul nu e chiar aşa valabil.  Teama de “a fi obligat să fac ceva”, pe care cu mândrie o port şi azi în suflet, mă însufleţea şi atunci, în ciuda “instrucţiei” suferite. Asta nu înseamnă că pe parcursul vieţii care a urmat nu am fost nevoit să fac tot felul de chestii, de loc plăcute mie, că “de ce ţi-e frică nu scapi!”.  Dar teama, teama de obligaţii a rămas!

Dar cred că a venit vremea să facem cunoştinţă, să ştim despre cine stăm de vorbă deci:

De la stânga la dreapta, rândul de sus:

-Eftimoaie, sau cam aşa ceva, un ţăran cu vorbă molcomă de Moldova, ciclul 1.

-Cangea Teodor, Bucureştean get-beget în cuget şi simţiri. Ne-am întâlnit şi de curând şi am bârfit vremurile de mult apuse! (De curând însemnând acum vreo zece ani! Doamne!).

-Eu, cu căciuliţa strâmtǎ şi stema pe dos!

-Ionel, figură de îngeraş şi furii de diavol, dacă-l scoteai din sărite!

-Moraru Vali, unul din puţinii cu care mai sunt în contact şi azi (pe net, helas!). În timpul armatei a făcut o infecţie gravă la ureche, din cauza căreia i s-a eviscerat tot tractul auditiv. Acum e într-o ureche probabil! Un tip de un bun simţ deosebit, bun diplomat.  El aplana în general toate scandalurile (care se puteau aplana, bineînţeles).

-Gontaru, ţăran din Vultureşti, cam de pe unde se agaţă harta’n cui, prin Nordul Moldovei. Avea oarece crestături de cuţit pe spate. Avea să ajungă sergentul plutonului în ciclul 2.

Rândul din mijloc:

-Petre Petre, ciclul 2, da-i-ar Dumnezeu sănătate! Caporalul nostru, care ne-a scos dintr-o grămadă de belele!

-Monea Ştefan. Ciclul 1 –tipul cu 6 scrisori de la gagică. Vecin de cartier cu mine. Mama sa mi-l dăduse în grijă, eu fiind cu vre’un an, 10 cm şi vreo 40 de kg. mai mare. La munci, în balta Brǎilei s-a  răsturnat cu un camion de pe dig. Eu nu eram în camion. Oblonul i-a fracturat şira spinării şi clavicula i-a ieşit prin omoplatul drept. A paralizat de la piept în jos şi a trebuit să i se taie vreo 2 m de intestin necrozat. A slăbit vreo 30 de kilograme în operaţii, dar a supravieţuit. Când l-am văzut ultima dată era însurat, maestru de şah la nuş’ce categorie…

-Jorovlea, alt ţăran peltic şi bonom şi…atât! Ciclul 1.  Foarte harnic şi cu putere de muncă…şi-atât!

-“lentul” Pârvulescu, o bomboană de băiat! Nu merita armata aşa ceva!

-Cred că Iliuţă, sau cam aşa ceva. Un tip cu un glas subţirel care voia să se dea şi el cocoş de ciclul 2 şi nu reuşea! Deşi era ciclul 2!

Rândul de jos:

-Dragnea un golem de doi metri şi ceva. Ciclul 1. Cu vreo patru ani mai mare ca noi. Un şmecheraş care voia să fenteze pe oricine şi orice!  Nu prea era agreat de noi.

-Teaşcă. Ciclul 1. Ăsta da, era agreat! Mecanic auto, in civilie. Tot timpul beat şi cu zâmbetul pe buze. Cu mare apetenţă spre arest! Când juca Rapidul dezerta pe Giuleşti, să vadă meciul!

-Hruza Adrian, prietenul lui Petre, tip tăcut, ape adânci…ciclul 2.

-Gherescu, Gherghescu sau cam aşa ceva! Ciclul 2. Ialomiţean plin de vitalitate. Noroc că îl strunea Petre, că tare ne-ar fi “instruit” el!!

-Nu mai ştiu cum îl chema. Era o figură. Făcuse puşcărie şi nu accepta deloc regimul cazon. Mânca cretă să facă febră, se prefăcea nebun, scuipa, zgâria…Până la urmă, a venit într-o seară la mine cu o julitură la şold şi mi-a zis: “Te rog ceva, mâine nu o să pot să mă scol din pat, şi tu o să zici că am căzut când alergam cu tine pe platou şi m‑am lovit într-o bordură de ciment…, da?” Am fost de acord să-i susţin povestea, după care văd că-şi bagă sub pielea şoldului o bucată de sârmă. La spital la Craiova, la radiografie, i-a apărut o fisură pe colul femural şi a fost trimis la Bucureşti la spitalul militar. Acolo nu ştiu pe cine a uns, sau ce s-a mai întâmplat, că nu s-a mai întors. A scăpat! Bănuiesc că acum e prin parlament!

Cam ăştia eram. Plus restul pânǎ la 90 de inşi.

Citesc din nou din caietul cu însemnări de acum 38 de ani:

“Şi gemetele toamnei târzii cu multe picături de ploaie şi cer somnoros, se târâie de la o zi şi o noapte la alta.

În jurul meu, clădiri pătrate cu pete mari de igrasie, cazarme.

Un cer monoton cu valuri umede, păstoase, de aer. Apoi curtea (platoul) cu întinderea ei rigidă de noroi frământat cu disperare şi cu ură de către noi, şi-atâţia alţii înaintea noastră. Timpul trece…

Oameni cu priviri fixe, cu feţe ce par nebărbierite deşi sunt jupuite pânǎ la roşu de lame de ras uzate. Aer de ucigaş.

Sala de mese ca o hală de mǎcelărie în care aceleaşi feluri de mâncare se succed inexorabil în castroane slinoase de aluminiu. Rugină pe linguri, rugină între dinţi, în stomac, în suflet, pe mâini…

Bandaje murdare, feţe ridate de-acum, râsete scurte, bezmetice, priviri cu sclipiri de isterie…timpul trece.

Priviri strecurate pe la colţurile ochilor, rânjetele unor guri cu dinţi stricaţi şi chiştocul în colţul buzelor. Vorbe-gunoaie, oameni-gunoaie.

Există oameni irecuperabili, există cromozomul Philadelphia, există criminali din vocaţie! Steinbeck avea dreptate!

Copacii desfrunziţi şi ciorile ce zboară jos şi cu zgomot, ca la ele acasă. – Sunt la ele acasă!

Zăpăceala obositoare de zgomot continuu şi ordine contradictorii. Priviri ce se sting sub bătaia de joc a altor priviri stinse deja de mult, sau care nu au fost niciodată aprinse…

Lovituri date noaptea în somn, meschinării, hoţie şi intrigi josnice, indiferenţă…

Arme uzate de frecare, care şi-au pierdut semnificaţia şi menirea iniţială, devenind emblemele unor epoci ce le credeam apuse, simbol al “asupririi omului de către om” (îţi aminteşti de Rof? – profa’ de istorie?).

Un gard de sârmă ghimpată, cutii goale de conserve, o santinelă plictisită…timpul trece…”

Zilele treceau, însemnate pe diferite răbojuri de toţi soldaţii. AMR-urile erau înscrise pe toţi pereţii. Între timp învăţam tot felul de chestii necesare: cum să pui cerneală în vodcă şi să o treci de controlul de la poartă ca spirt medicinal (care era lipsă, ce e drept de la punctul sanitar). Băutura se mai băga şi în cutii de conserve cu eticheta lipită deasupra găurii sigilate pe unde se introdusese licoarea. Dar astea erau sofisticării ale celor de acasǎ! Mult mai simplu era să sari gardul unitǎţii si să te adresezi primului ţăran întâlnit. Toţi vindeau vin (sau mă rog, ceva cu denumirea asta, de culoare mov). În consecinţă, jumătate din sat era îmbrăcată în efecte militare din diferite epoci. În unitate, cei care dăduserǎ hainele pe băuturǎ, îşi “completau” ţinuta în timpul nopţii, de la alte companii.

În timpul unei astfel de escapade, unul din soldaţi s-a îmbătat şi s-a luat la harţă cu gazda. Fiind el plecat din gardă cu armament real în sectoare şi glonţ pe ţeavă, l-a împuşcat un pic, dar cam mortal, pe precupeţ. Tatăl acestuia, ameţit şi el de alcool, i s-a agăţat de pulpa piciorului în timp ce dădea să fugă, şi s-a pricopsit şi el cu o lovitură de baionetă în faţă. “Dă-mi drumul, mă, nu vezi că te-am omorât?!” se pare că i-a zis ostaşul, la care moşul s-a executat. Soldatul, acum treaz de tot din cauza şocului şi a spaimei, a luat-o la fugă unde a văzut cu ochii, a oprit, somându-i regulamentar – “Stai că trag!” – pe unii cu o Dacie, şi tule-o nene!

Eeeei! Şi atunci ne-au luat cu camioanele, pe noi, plus regimentele din Vânju Mare, şi Caracal, plus vreo douǎ elicoptere, şi am plecat în urmărirea fugarului… Filtre pe şosele, pe la intersecţii, scotociri, mă rog, tot programul. În final, am înconjurat o zonă cu nişte vii, în care se spunea că stă ascuns criminalul. Ne-au desfaşurat la 30 de metri unul de altul şi ne-au spus să fim cu ochii în patru să nu treacǎ printre noi. “Eu mai am 4 luni şi mă ‘liberez!” aud eu un comentariu “sotto voce” din spate, “Nu mă bag eu pe ăsta, disperat, cu 60 de cartuşe!” Şi eu cam eram de acord cu veteranul ăla! După un timp ne‑au adunat, ne-am suit în camioane şi “La loc comanda în regiment”. Am aflat mai târziu că individul se predase după ce strigaseră la el cu nişte porta-voce.

“Doamne nu îi da omului cât poate el să ducă!” este o veche zicală românească, prin care se aduce omagiu adaptabilităţii acestui animal ciudat de suferitor – omul!  Şi respectând acest dicton, valabil mai ales în cazul românilor, după un timp, chiar şi tembelismul lui Trufelea a devenit un fel de normalitate ce se încadra în legea nescrisă şi des evocată ce se enunţa sec: ”Aşa-i armata!!”.  Zilele treceau, iar noi deveneam din ce în ce mai “instruiţi”; acum făceam gardă la greu. Trei ore veghe, trei ore somn, trei ore gardă, şi de la capăt !  In cele trei ore de somn se dormea pe “ţambal” (bineînţeles îmbrăcaţi, cu bocancii în picioare şi portul cu sectoarele de armament sub cap). Ţambalul era alcătuit dintr-o podină de scânduri, acoperită de pături militare. Pe platforma asta tare încăpeau vreo 14-15 inşi, înşiraţi, ca sarmalele. Ne înveleam cu mantalele. Armele se ţineau în rastelul corpului de gardă.

Cei din post trebuia să ţină minte parola pe care urma să le-o ceară şi celor din “schimb” când veneau în şir indian la schimbare, conduşi de comandantul gărzii. Stând singur pe întuneric, auzind vântul foşnind prin tufe, privind cerul care, din cauza întunericului, părea şi mai spuzit de stele…îţi veneau tot felul de gânduri prin cap. Îmi aduceam aminte de acasă, de chipul iubitei, al mamei, de cât de nemaipomenit e să mergi într-o zi de Mai cu troleibuzul pe Calea Griviţei din Bucureşti, privind  taliile suple ale bucureştencelor, de-abia ieşite de sub paltoane… Îmi descopeream, cu surprindere, tot felul de nostalgii, de care nu mă crezusem în stare, lucruri despre care nici nu mi-ar fi dat prin minte că poate să-mi pese în vreun fel, vreodată!  De aceea rata tentativelor de suicid e relativ mare în armată. Am  avut  şi noi vreo câteva cazuri. Faptul că după câteva luni de absenţă (şi abstinenţă), majoritatea prietenelor, iubitelor, ba chiar şi unele neveste se “reorientau”, căpăta proporţii tragice pentru soldatul român, izolat de lume la P. Singurele legături cu restul lumii, scrisorile, încetau să vină! Apoi urma scrisoarea unui prieten care te anunţa “dezinteresat”: “ştii, am vazut-o pe X a ta, se săruta cu un tip în parc aseară, exact pe banca pe care şi tu…” …şi se declanşa tragedia universală!!!

Cangea Teodor, din plutonul nostru, a avut o experienţă de genul ăsta. Se apropiau sărbătorile de iarna şi el spera să plece acasă, în permisie de anul nou. În vederea revederii cu iubita sa, cu o lună înainte se ducea în fiecare seară în baza sportivă a regimentului şi făcea exerciţii la bare, alergări, etc. Totul pentru ca să arate bine cu ocazia revederii. Cu trei zile inainte de a pleca, a primit scrisoarea fatală de la un amic. Tovarăşa lui îl părăsise pentru un coleg de serviciu! Teodor al nostru nu a mai plecat în permisie. Devenise foarte distrat, la curăţenie freca în acelaşi loc cu cârpa câte 10 minute, privind în gol, cu gândurile duse. Pedepsele le executa absent, fără să înjure printre dinţi, cum făcea orice soldat normal. Se băga în tot felul de pariuri nebuneşti, şi se angaja în tot felul de tâmpenii împreună cu “rebelii” dormitorului, majoritatea foşti pârnăiaşi.

Printre ei Tony. Un tip mai degrabă grăsuţ, dar cu dosarul încărcat, şi un tupeu de mahala de prima mână. Devenise un fel de mini-Hitler la nivel de ciclul unu. “ Băi, eu ştiu să lovesc de nu te mai scoli, am învăţat la pârnaie! Aşa că dacă are careva ceva de zis contra mea, să zica acu’ sau să tacă dracului!” se umfla în pene Tony prin dormitor. “Păi aş avea eu de zis ceva…” se auzi tărăgănată, vocea lui Cangea Teodor. “Ce vrei Tudore!?” îl întreabǎ Tony, deranjat de întreruperea neaşteptatǎ. “Păi aş vrea să ne batem, să vedem care e mai smardoi” zice calm Cangea privind visător undeva, pe geam. “Ce mă!? Eşti nebun?!” sare Tony în sus. “Nu, pe bune, chiar vreau să ne batem!” zice Cangea focusându-şi lent, cu greu parcă, privirea pe Tony. “Băi, dacă ne batem, e fără reguli, să ştii, scapă cine poate!!” se-ncruntă Tony fioros. “….Biiine, fără reguli, cum vrei…” zice Teodor, calm şi parcă absent. Tony se foieşte neliniştit pe loc. Se găseşte într-un impas! Îl surprinde calmul adversarului, siguraţa lui. De obicei înainte de bătaie se face scandal, se ameninţă, se mimează lovituri cu capul… Se foieşte stingherit. Ce să facă?! Îl studiază printre gene pe Cangea. 95 de kilograme de muşchi antrenaţi în fiecare seară, aproape un metru nouăzeci înălţime, şi calmul ăsta…nu prea sună bine!! “Auzi bă, las’ că ne batem altădată…”, “…bine, cum vrei!” răspunde Tudor, într-un plictis total! Şi nu am mai auzit de “Tony-duru’ ” din momentul ăla! Cangea şi-a revenit după vreo trei săptămâni, când a început să zâmbească şi să se prindă din nou la bancurile noastre. De obicei proaste, ce e drept!

Dar nu toţi treceau cu bine de fazele astea. Unul, de la cercetare, s-a împuşcat în abdomen pentru că îl părăsise gagica. S-a culcat pe spate, pe marginea patului, şi-a dat la o parte vesta de tricot “MAPN”, să nu o găurească, şi a descǎrcat arma în pântece. Din păcate (sau din fericire!), nu a avut răbdare să facă rost de un glonţ real şi s-a împuşcat cu ce a avut la îndemână, adică unul “de manevră”.  Durerea despărţirii se dovedea prea intensă şi cerea rezolvare grabnică! Gloanţele de manevră sunt de fapt nişte tuburi cartuş pline cu pulbere şi strânse cumva la vârf. Fără glonţ. Aşa că după percutare, pulberea a luat foc şi i-a facut o plagă frumuşică amorezului, care a fost transportat de urgenţă la  spitalul militar din Craiova. Ce a urmat ştiu ca m-a distrat copios, şi mă distreazǎ şi acum!! Ce credeţi?! După ce a fost oarecum cârpit (i-au tăiat o bucată de intestin şi l-au cusut), a fost băgat în tribunalul militar, judecat şi condamnat la 6 luni suplimentare de serviciu militar disciplinar, pentru “tentativă de diminuare a potenţialului de apărare al patriei”!

Mişto, sau ce?!

Mai era unul pe care l-am văzut la arest, fiind eu în gardă în momentele alea. Tipul tocmai spăla nişte WC-uri cu plantonul dupǎ el (pedeapsa frecventă pentru cei de la arest). Ce m-a intrigat era faptul că soldatul făcea manevra respectivă, fiind bandajat la încheieturile ambelor mâini! Oare nu s-o infecta? Mă gândeam eu. “Ce-are, mă?” îl întreb pe planton, el fiind tot ciclul unu. “Păi şi-a tăiat venele şi ca pedeapsă, a fost băgat trei zile la arest.” răspunde apărătorul patriei. “Bună treabă, aşa-i trebuie!” zic eu zâmbind. Tipul însă nu sesizeazǎ gluma şi dă încet din cap afirmativ, în timp ce strigă la sinucigaşul ratat “dă bine, dă şi pă’nnăuntru, soldat!”

Ăştia eram!   O mare familie!

Şi zilele treceau, jalonate de perioadele de gardă, intervalele când îţi venea rândul la grupa de serviciu, şi alte repere specifice “armatei militare”. Am avut şi nişte alarme pe regiment, chestie mare, în care trebuiau scoase pe platoul central, unde făceam prezenţa în fiece seară, până şi camioanele ZIL ruseşti (modelul Steagului Roşu românesc, tata Buceag-ului, etc.) care tractau mitralierele noastre. N-ar fi fost cine ştie ce, numai că ZIL‑urile vechi nu mai funcţionau nici unul de mult, şi ca să împingi cu umărul 3 tone de fiare din parcare până pe platou, cale de vreo 400 de metri, nu era uşor de loc!

În schimb ZIL-urile noastre sclipeau în soare ca nişte zambile’n glastră, cu vopseaua dată cu whitespirit  sau “uaişpirt” în limbaj local. Cauciucurile defunctului camion erau date cu cremă de ghete şi lustruite cu grijă, fiecare şurub al roţii fiind proaspăt şi cu grijă vopsit: piuliţa albă, ca rochia Ofeliei, mijlocul cu şurub – roşu intens ! De ce? “Ca să fie frumos şi să se vadă disciplină, mama voastră de soldaţi!” Ce dacă sărmanul camion nu mai funcţiona „neam-definitiv” de vreo 7 ani!

Cu “uaişpirtul” ăsta făcusem deja cunoştinţă când “deconservaserǎm” nişte mitraliere antiaeriene cu două ţevi (ale noastre aveau patru), ambalate în nişte lădoaie lungi, de lemn, bineînţeles kaki. Când am deschis sicriele alea, forţând capacele cu nişte leviere, am dat de o suprafaţă compactă, lisă, foarte asemănătoare cu magiunul de prune pe care îl primeam zilnic la “supliment”, la ora 10.  Era vaselină. Trebuia să scoatem din blocurile alea compacte de vaselină mitralierele şi să le curăţăm cu, – aţi ghicit!  Uaişpirt!

Niciodată nu am avut mâinile aşa de îngheţate, şi nici o senzaţie de frig atât de acută ca în orele acelea de “deconservare”! Operaţia se făcea afară, căci uaişpirtul nostru, pe lângă faptul că era volatil, exploziv în anumite condiţii, puţea ca dracu’ şi era şi toxic.

Afară era o zi rece şi înnorată de noiembrie, cu un vânticel subţire care-ţi zvânta uaişpirtul pe mâini. O minunăţie! După vreo 9 ore de “deconservare”, când ajunseserǎm în faza de a putea monta cele patru mitralierele noi, a venit “la loc comanda”.  Se pare că de fapt nu trebuiau încă deconservate, că bătrânele noastre rusoaice cu patru ţevi făceau încă ciorba bună, şi trebuiau deci de urgenţă conservate la loc în vaselina primordială! Ceea ce s-a şi executat! Povestea cu grămada de lemne din armată, pe care soldatul are ordin să o mute, să măture sub ea unde a fost, pentru ca apoi să pună lemnele la loc, e adevarată. De multe ori făceam munci absurde, numai pentru că: “soldatul nu trebuie să aibă timp liber, pentru că îi vin idei!” Se pare că ideile erau ceva groaznic, care, dacă se întâmpla cumva să-ţi vină, erai mâncat!!! Tot cam în logica lui “doi încarcă – doi descarcă” erau şi alarmele noastre…

Cu ocazia alarmei pe regiment se porneau şi tancurile din dotare. Plecau, unul din patru. După câteva ore şi nori groşi de fum pe ţeava de eşapament, mai pornea câte unul. Făceau un zgomot de groază, şi agitaţia mecanicilor plini de funingine pe faţă, zgomotul şi ţipetele, îmi sugerau un tablou de Bruegel cu obiceiuri şi jocuri de iarnă.

Tinerele Buceaguri (camioane tip Bucegi) din parcul auto “ştock”, se lăsau şi ele greu. Nu e de mirare, stând luni şi luni nepornite în parc. Numai eu ştiu de câte ori am avut ordin să mă bag pe sub ele şi să rup iarba care crescuse “inestetic” riscând, cu timpul, să înghită cu totul camionul, ca într-o noua zonă din “Călăuza” lui Tarkovski.

Văd că am cam început să fac trimiteri culturale! Nu e bine, dacă vrem să respectăm adevărul istoric! În armată, singura componentă culturală era alcatuită din: cititul presei, învăţarea regulamentelor şi a cântecelor ostăşeşti, şi…atât. Şi astea erau făcute astfel încât…să simţi că de fapt eşti un element decerebrat, care nu reprezintă nimic fără îndrumarea de specialitate a tovarăşului caporal (indiferent dacă acesta ştia sau nu să se iscălească)! Despre cititul presei deja v-am povestit. Să vă povestesc şi despre învăţarea regulamentului de ordine interioarǎ sau ROI. Acesta cuprindea anumite definiţii, prin care ostaşul român să înţeleagă ce e ofiţerul de serviciu, ce e sergentul de serviciu, ce e garda, şi în general cam ce sunt toate alea din universul nostru kaki. Acest minisistem social evolua în jurul platoului central, în formă de pătrat, amplasat în mijlocul pavilioanelor cu dormitoare, ceva cam ca piaţa San Marco din Veneţia .

Definiţiile din ROI ocupau o cărţulie cam de 40 de pagini. În mod normal le-aş fi fluierat într-o zi. Aici însă, cu oboseala permanentă şi ceaţa de pe creier care se transformase într-o pâslă groasă, nu reuşeam să învăţ nimic. Într-o noapte liniştită de noiembrie, caporalul Momeu, un fost miner de Petroşani, cu patru clase primare la activ, ne-a băgat în camera de cititul presei, să învăţăm ce e garda. Era un tip măsliniu, cu ochi mongoloizi ca de sindrom Down.  Mic, îndesat, era plin de cele mai bune intenţii în a ne instrui “până ne ia dracu’!” cum zicea el.

“Garda este o subunitate înarmată destinată pazei şi apărării…bla, bla…” bombăneam noi. Ne-a lăsat pe băncuţe şi ne-a zis: “Bă! Peste două ore vin şi vă ascult! Să o ştiţi ca pe apă, că vă ia dracu!”.  Ne-am uitat unii la alţii. Deja era ora 9 (21), stingerea sunase şi noi eram rupţi de oboseala frecuşului de peste zi. După două ore s-a trezit (pusese plantonul să-l scoale) şi s-a înfiinţat: “ia zi, soldat!”. Unul din noi a zis definiţia, dar în loc de “şi” a zis “cu”, în propoziţia a şasea din definiţie. ”La loc comanda! Vă ascult peste două ore! Bă, vă ia dracu’!”.  Se făcuse ora 1, bineinţeles că cel pe care l-a ascultat, buimac de nesomn a greşit iar o virgulă! “La loc comanda! Ne vedem peste două ore!” şi s-a dus din nou să se culce.  Simţeam în mine cum creşte o ură rece. M-am uitat împrejur. Pe catedră era o sticlă de bere de 1 kil, verde, plină pe trei sferturi cu apă. Capul îmi vâjia de furie şi oboseală.  Se făcuse ora trei, trebuia să apară Momeu. Îi spun lui Gontaru: “băi eu îi sparg sticla în cap ăstuia!”. Gontaru, negru şi fioros cu ochiul ăla şpanchi al lui, zice: “ mă bag şi eu!”.  Îmi tremurau mâinile şi buzele mi se albiseră din cauza revărsării de adrenalină în sistem. Îmi dădeam seama ce tâmpenie fac, îmi aduceam aminte vorbele mamei, îmi dădeam seama că îmi joc viitorul, soarta pentru…ce?!!  Dar nu mă puteam abţine! Valul de ură mă înneca efectiv şi vedeam roşu!  Şi atunci a intrat tovarăşul caporal. S-a uitat la mine şi la Gontaru, care stăteam lângă catedră, cu spatele la sticlă şi cu o mână, mascată de corp, pe gâtul acesteia. Nu ştiu dacă a fost un moment de graţie divină pur şi simplu, sau dacă l-or fi speriat feţele noastre crispate, cu buzele albite, cert e că s-a uitat lung la noi, după care a decretat: “La culcare, fuga marş!”.

Şi am scăpat!  Toţi trei!

Eu cu Gontaru (şi cu ceilalţi pufarini din pluton) ne-am promis reciproc, de nenumărate ori, că-i vom pune “pătura’n cap” lui Momeu la “‘liberare”. Dar când a fost să fie, ne-am strâns mâinile şi…ducă-se! Cred că de asta românii n-au avut imperii niciodată, suntem prea toleranţi!

Bănuiesc că intuiţi ce se ascunde în spatele sintagmei “pătura’n cap”!  E un mod de a exercita presiuni (cu diverse obiecte contondente, pumni şi picioare) asupra unei persoane – indezirabile din diverse motive – fără ca aceasta să-şi cunoască agresorii, şi în concluzie, fără să–i poată “raporta” apoi, superiorilor.  Condiţia este ca pătura să fie pusă peste capul persoanei pe la spate, rapid, până ca aceasta să-şi dea seama ce se intâmplă, sau cine o atacă.

Alt gen de corecţie neoficială cu executant anonim, aplicată în marea noastră familie kaki, era plesnirea – de preferat peste faţă – în timpul somnului, cu catarama de la capătul centurii. Dacă lovitura era dată cu suficient meşteşug (nu prea era loc suficient între paturile de tablă suprapuse), rămânea un semn de toată frumuseţea! Amintire din armată! De obicei atacurile nocturne cu catarama erau strict personale şi era vorba în general de răzbunari, sau poliţe de plătit.

La noi în dormitor s-a întâmplat o singură dată, şi a avut ca ţintă o “broască” de ciclul doi.

Apoi, într-o bună zi, ne-au luat la şcoala de gradaţi.

Se auzea prin regiment că se cam apropie perioada de şcolarizare. “Lenţii”, după criterii de ei ştiute, probabil şi cu recomandările caporalilor şi sergenţilor, întocmeau liste în limita locurilor disponibile. Eu am fost ales să plec ca “telemetrist” al plutonului. Gradul pentru această funcţie era însă numai de “soldat fruntaş” care era un fel de caporal avortat. Adică mâncam instrucţie la şcoală la fel ca gradaţii adevăraţi şi în final nu primeam decât o tresă pe umăr! Bafta mea!

Aşa că, într-o bună zi, eu, Moraru, Cangea, Teaşcă, şi alţii, ne-am făcut bagajele, ne-am înghesuit excedentul de lucruri în lăzile PSA (piese scule şi accesorii) de la mitraliere, şi am fost încărcaţi în camioane, spre Craiova.

“Să rămâie numai parii, adio!

                                 Să rămâie numai parii,

                                 Să se bată caporalii, adio!

Adio mândro, sunt cătană…

                                Caporalii şi sergenţii, adio!

                                Caporalii şi sergenţii

Că ei chinuiesc băieţii, adio!

    Adio mandro, sunt cătană…”

(vechi cântec de cătănie)

                                    ŞCOALA DE GRADAŢI

Şi astfel, într-o zi mohorâtă cu vânt rece de decembrie, am ajuns la şcoala de gradaţi din cetatea băniei.

Ne-am aliniat pe un platou micuţ din apropierea corpului de gardă şi am fost luaţi în primire de un căpitan mic de stat, ţanţoş, cu burta înainte şi mâinile la spate, pe nume Gunie. Noi i-am spus din prima “pinguinul” şi a fost un gest reflex instantaneu, unanim şi de bun simţ din partea tuturor, atât de mult semăna tov. căpitan Gunie cu respectiva pasăre cu platfus!

Ne-a trecut în revistă, tropăind prin faţa noastră, cu mâinile la spate, parcă întors cu cheia. În dreptul meu s-a oprit mijind din ochi a interes. M-a măsurat de sus până jos, mi-a dat ocol…Căciula mea cu stemă invers, mantaua din alte epoci, pantalonii prea scurţi, probabil că îmi dădeau un aer inedit…  ” Băi soldat, tu din ce armată faci parte?!” se exprimă piguinul nostru pe gura care îi ţinea loc de cioc, “Tu eşti palestinian?!” continuă el. “Să trăiţi to’a’rj căpitan  nu sunt palestinian!” declar eu plin de patos. “Aha!” zice el “V-au trimis ăia dezbrăcaţi, poate vă îmbrăcăm noi aici, ai…?” şi trece la următorul.

Dormitoarele sunt cam la fel, dar în loc de mozaic au duşumele de lemn. Duşumelele astea trebuiau curăţate zilnic, iar o dată pe săptămână, sâmbăta, se făcea “bal”. Balul se dădea cu “gagici de la Electroputere”, ne spuneau gradaţii de acolo, făcând între ei cu ochiul, a poantă, adică!  De fapt balul însemna raşchetarea scândurilor din pardoseli cu lopăţica mică de infanterie, până se albeau. Pentru a înmuia jegul şi stratul superficial de lemn ce trebuia îndepărtat, luam nişte coşuri de rumeguş de la “Electroputere”, întreprinderea vecină gard în gard cu unitatea. Astea erau gagicile despre care se făcea vorbire înainte. De atâtea baluri, scândurile pardoselelor se subţiaseră zdravăn şi nodurile mai tari din lemn, ieşiseră în relief ca nişte buboaie mai închise la culoare. De obicei, în cele cam două ore cât dura distracţia, şi când noi năduşeam frecând ca demenţii în patru labe, în difuzoarele staţiei se auzea gemând lasciv Jane Birkin în
“Je t’aime, moi non plus..”. Bal sadea! Aşa mi-am petrecut primul revelion şi prima zi de naştere în armată. Frecând la podele de lemn şi făcând gardă în Valea Fetii. Nu-mi mai aduc aminte dacă chiar Valea Fetii se numea poligonul unde făceam noi instrucţie la şcoala de gradaţi, dar parcă aşa ceva. Era chiar o vale abruptă,  în partea cea mai de jos cu pârâul Fetii, un firicel de apă care era mai mult o mlaştină şi chiar seca vara. Acum, iarna însă, până nu ingheţa, era numai bun de “culcaturi” şi “târâşuri marş” pentru soldatul român. Panta de vis-a-vis era foarte abruptă şi era folosită la alergături în sus şi-n jos. Uneori cu masca pe figură, lucru grav! Uneori, cu masca pe figură şi cu “cântec pas alergator marş!” lucru aproape imposibil. Din măşti, printre gâfâieli, se auzeau nişte gemete înfundate ce nu semănau a nimic. Să alergi la deal cu tot harnaşamentul, cu pantalonii de pâslă lipiţi de picioarele năduşite leoarcă, cu masca pe figură, horcăind disperat dupa aer, şi să mai şi cânţi în timpul ăsta “mândră ţară tânăr colţ de rai, noi veghem să ai, numai flori pe plai…”, trebuia să fii puţin nebun… sau să devii. În timpul unor asemenea “exerciţii de tactică şi strategie”, pe Moraru l-a buşit sângele pe nas, în mască. Când şi-a scos-o arăta ca din filmele de groază!

Apoi a venit ninsoarea şi gerul, iar noi am început gărzile. Ni s-au dat nişte cojoace lungi până în pământ, căptuşite pe dinăuntru cu blană de oaie, cu nişte gulere imense, tot din blană. Se puneau peste manta. În picioare, peste bocanci se trăgeau nişte pâslari, care cam aduceau cu apres-schiurile de azi numai că erau din pâslă groasă. Acest blindaj ne ferea de gerul nopţilor în care trebuia să stăm câte 3 ore, 3 ore jumate în post. Tot te lua frigul după o oră-două , dar nu a degerat nimeni. În schimb erai aşa de înfofolit încât, dacă te dărâmai, aproape că nu mai puteai să te ridici singur, precum vechii cavaleri medievali în armurile lor. Pentru posturile de patrulare din oraş nu se dădeau cojoace.  Comandantul gărzii, un locotenent frustrat sexual, ne punea să “ţinem de şase!” în timp ce el se uita prin geamurile de la parter ale blocurilor de locuit, în dormitoare, doar-doar va surprinde vre-un act sexual! Era caraghios foc, când îşi sucea cascheta într-o parte ca să se chiombească înăuntru, cozorocul nelăsându-l să-şi lipească fruntea grasă de geamurile oamenilor. Blocurile pe unde aveam noi traseul erau blocuri muncitoreşti; la ora 3-4 când patrulam noi pe acolo, totul era stins. Lumea ostenită de truda zilnică dormea somn adânc, dar toa’lent, neprestând cine ştie ce muncă în timpul zilei, avea chef de coţăială!

Din când în când, cam o dată la două săptămâni, prietena mea din Bucureşti, cu care m-am şi căsătorit mai târziu, venea în vizită.  Prilej pentru mine să mă duc la Gunie să-i cer învoire câteva ore ca să mă duc cu ea în oraş!  “Ce băi Chiriac, iar ţi-a venit ciocănitoarea?!” mă lua el de la uşă. Eu, deşi fierbeam pe dinăuntru auzindu-l cum îmi cataloga ornitologico-peiorativ fiinţa iubită, răspundeam înnecat, cu ochii în pământ, de frică să nu mă refuze:  “A venit, să trăiţi!”.  Şi mă simţeam de tot rahatul!!!

Dar ce conta! Urmau câteva ore când Craiova devenea brusc un oraş frumos, cu un centru cu clădiri original-moderne, cu un superb şi vechi parc public cu castelaşe, punct zoologic  şi lac cu bărcuţe…şi urma clipa despărţirii!  Nu o conduceam niciodată la gară. Nu puteam. Mă întorceam la unitate cu coada între picioare şi câteva ore tăceam, recapitulând în gând clipele luminoase petrecute împreună, deja aureolate de un nimb ireal şi romantic, numai bune de pus în sertarul cu amintiri, pentru mai târziu!

Între timp, mă specializasem în scris scrisori de dragoste pentru camarazi. Dupǎ 5– 6 scrisori pline de “feeling”, deja mă specializasem. Făceam de la început un “profile” al victimei (cum o alinţi, ce film îi place, eventual carte – se mai citea pe vremea aceea!-, ce flori preferă, prăjitură, haine, mare sau munte, etc.). La sfârşit dădeam spre aprobare şi expediere amicului “opera”.  Pricepându-mă puţin la desen, mai făceam şi câte o floricică, inimioară, sau alte alea. Se pare ca mergea treaba. La un moment dat devenise chiar cam obositor. Culmea a fost când (probabil turnat de vreun camarad) am fost solicitat de un “lent-major” de la geniu, pentru acelaşi fel de serviciu. Tipul, înalt, mustăcios între două vârste, îmi dă datele pe care i le cer, cam cu juma’ de gură, după care îmi spune: “şi la urmă fă o tipă care stă pe un peron şi flutură cu batista după un tren care pleacă ; poţi?”. “Cred că pot, blondă sau brună?”, zic. Şi i-am făcut. După vreo săptămână, când ne-am încrucişat traseele, mi-a mulţumit şi mi-a făcut cu ochiul. Semn bun!

La un moment dat am avut un eveniment. În sala de mese a unităţii s-a desfăşurat un proces, la care am fost invitaţi toţi, pe băncuţe, să participăm. Era judecat un soldat de ciclu unu care îl ucisese pe unul de ciclul doi, răzbunându-se pentru nu mai ştiu ce îi făcuse ăla. Nu prea ne-a interesat acţiunea, şi am cam moţăit cât tribunalul ăla militar a tot deliberat. Ştiu însă precis ca i-au dat 12 ani, 3 luni şi 10 zile de puşcărie. De unde ştiu atât de precis? Pentru că tov. căpitan al nost’, vreo câteva luni după asta, ne tot dădea drept pildă procesul şi mai ales sentinţa (probabil că de aceea ne-au şi obligat să fim prezenţi, în sala de mese, în mirosul ăla de mâncare).  De exemplu:

“Cum, soldat, nu mai aveţi mături! Păi n-au trecut nici 5 zile (săptămâni, luni..) de cand l-au condamnat pe ăla 12 ani, 3 luni şi 10 zile şi voi azi iar nu mai aveţi mături?! Uite, şi de aici pleacă dezordinea care duce la….bla, bla….etc.” La fel dacă greşeam comanda, sau nu ne făceam bine bocancii, sau în general, orice!

In dormitorul nostru aveam nişte ciudăţenii! Erau vreo 5 terişti “de-ăia vechi”, adică ultimii la 6 luni, care făceau stagiu după absolvirea facultaţii. Noi la P. nu aveam decat TR-işti noi, care făceau 8 luni înainte de facultate. Ăştia erau oameni în jur de 30 de ani, cu familii şi copii, cu preocupări mature. Le ziceam “babacii”. Au fost de groază tipii!! La un moment dat, deşi ei nu erau obligaţi să facă instrucţie, având regim special (erau deja, doctori, ingineri, cu grad de sublocotenent), văzând cum ne chinuie tot felul de zevzeci, ne-am trezit cu ei dimineaţa la raport, încolonaţi la un loc cu noi. “Ce e cu dumneavoastră?” i-a întrebat intrigat sergentul care trebuia să ne frece în dimineaţa  aia. “Vrem să ne instruim şi noi” au zis babacii noştri.

Şi au venit, în valea fetii, şi au executat şi ei, sub privirea uimită şi oarecum confuză a sergentului, care nu prea ne-a mai frecat deloc, cu ocazia asta! Babacii terminând facultatea, erau practic sublocotenenţi, deci superiori în grad sergentului. Le‑am fost recunoscători şi i-am băgat automat în gaşcă din acel moment. Chestie care le-a plăcut grozav. Cred că s-au simţit şi ei bine cu noi, împărţind acelaşi dormitor. “Dacă mai fac vreun copil şi iese tâmpit, ofiţer îl fac!! Ne zicea un babac simpatic, cu freza brunetă care îi pica puţin în ochi (pe ei îi lăsau cu păr!), când îl auzea iar pe căpitan pomenind de cei 12 ani 3 luni şi 10 zile.

Din nou din caietul de însemnări :

“Ora de politică. Mintea îmi pluteşte pe valuri pufoase de murmur şi muzică italiană auzite la un tranzistor plin de paraziţi…mirajul depărtărilor…libertate!

Afară e o ceaţă groasă plină de ace de zăpadă. E mohorât. Suntem în sală şi bineînţeles e un murmur continuu dar cald, adormitor. Becul ăsta anemic luminează galben somnolenţa plină de glume a camarazilor. Eu sunt iar pe gânduri, pe gândurile mele, bineînţeles!

E iarnă şi a fost ziua mea, miroase a fum şi a zăpadă prin aer, iar eu stau la lecţii politice şi mă uit pe caligrafia atât de “civilă” a plăcilor mari de teracotă de pe vechea sobă. Peste drum trec autobuze şi doamne grăbite ţăcănind din tocuri pe asfalt, cu un aer poluat, de provincie  şi cu priviri ghiduşe aruncate printre cearcăne! Se ghiceşte multă dragoste groasă, violentă, impulsionată de lâncezeala şi plictisul Craiovean. Gelozii, crize, nebunii de mahala, adultere în stil patriarhal ascunse sub fardul blocurilor turn şi al hainelor de blană. Ici-colo, diamantele triste ale iubirilor îndelungi, petrecute pe străzi cu salcâmi, lacrimi de toamnă…scrisori netrimise…Bacovia.

Dincoace de gard, vizavi de drum, un univers, pentru cei de afară simplu décor pitoresc, de tradiţii şi ordine, pentru cei dinăuntru, o îngrămădire de gratii, lacăte, legi, restricţii, plafonare alcoolică!

Se vehiculează termeni morţi, ca o parte de protocol rămasă din inerţie: cinste, onoare, demnitate militară, şi altele…  Nimeni nu ştie de ce o face şi nimeni nu caută să‑şi explice…ora de politică.

A fost pauză… urmează ultima oră… nu mai urmează! Ieşim afară să ne pregătim pentru inspecţia asta. De-ar trece mai repede, să scăpăm de frecuşul ăsta continuu! E un friig!  Pa!  Bea o cafea fierbinte şi pentru mine!”

Noi ăştia din P, aveam o aură exotică pentru ceilalţi soldati din şcoala de gradaţi şi chiar pentru pontonierii care mai erau cu noi în unitate. În unitatea unde făceam noi şcoala de gradaţi, regimentul nostru din P. era sperietoarea tuturor. Un fel de gulag undeva în fundul Siberiei. Nu de puţine ori i-am auzit prin curte pe gradaţii lor ameninţând vre-un biet răcan în defect, cu formula: “Bă, dacă nu-ţi bagi minţile’n cap te trimit la P, cât ai zice peşte!”.  Şi ăla se făcea mic, şi începea să tremure! Se uitau la noi ca la nişte supravieţuitori din jungla Amazonului. Era oarecum plăcut!

Mai erau şi alte chestii deosebite la Craiova faţă de P.  De exemplu vis-a-vis de noi, peste drum, era o unitate de rachete. Nişte ziduri înalte şi porţi masive de fier. Nu am văzut niciodată pe nimeni intrând sau ieşind pe porţile alea, nu se auzea nici un zgomot. Ai fi zis că nu e suflet de om dincolo de ziduri, dacă nu s-ar fi auzit semnalele cântate din goarnă, la masă, SSB (sergent de serviciu pe batalion), deşteptare, stingere, etc. Le ziceam “surdo-muţii”.

Şi din nou din vechiul caiet cu pagini ingălbenite:

“Afară s-a înnorat călduţ, ca într-un oraş de provincie. Lumina se cerne, obosită, prin perdelele verzui, devenind vâscoasa, fluidă, aproape materială, apăsând conştiinţe, îndemnând la somn. Cred că ţi-ai dat seama, suntem la ora de politică…!”.

Altă chestie specifică şcolii de gradaţi era baia. Săptămânal ne duceau la baie, care era înafara unităţii. Plecam încolonaţi, în marş, fără vestoane, numai în cămaşă şi vesta MAPN, cu savoniera într-o mână şi prosopul în cealaltă. Pe stradǎ ni se dădea comanda “tonul la cântec”, la care unul mai muzical dintre noi, ţipa să-l audă toţi primele versuri ale cântecului: “vizaviii de mine eeste. .un, doi, trei, şi!”.  Şi-atunci începeam toţi, în ritmul tropăiturilor cadenţate de bocanci: “Vizaviii de mine eeste, O grădiniţă cu flori, şi-acolo e o fetiţă, Ce-ooo zăresc adeseori, ADESEORI!!”.  A doua “adeseori” trebuia răcnit tare de să zdrăngăne geamurile de la blocurile pe lângă care treceam! După care urma strofa a doua: “Dimineaţa când se scoaală, Printre flori a le uda, şi udând din floare’n floare, Fruumos prinde a cânta, PĂI A CÂNTA!!”.   Frumos, sau ce?!

Uneori, când tov. caporal era bine dispus, în pauza cadenţei de după “..când se scoaalǎ” ţipa cât îl ţinea gura “P–a!”, adăugând un pic de “spice” textului prea bucolic!

Gospodinele care ieşeau în balcoane zâmbeau, fetiţele de pe la geamuri, grupate câte două sau trei chicoteau… noi stăteam mai drepţi şi tropăiam de zor din bocanci, cu inima uşoară. Simţeam în acele momente, ancestrala şi totuşi mereu noua, interrelaţionare sentimentală, dintre sexul slab şi uniforma militară! Individual, această interacţiune nu funcţiona decât de la locotenent în sus, dar ca ansamblu, eram şi noi, răcanii, băgaţi în seamă de graţioasele făpturi cu decolteuri generoase! Când ne întorceam de la baie, de obicei situaţia se cam complica. Caporalii sau sergenţii noştri se gândeau că ne simţim “prea curaţi – prea uscaţi” parafrazând binecunoscuta reclamă, şi ne dădeau ordinul “culcat!”.  În afarǎ de penibilul situaţiei, (trebuia să executăm în faţa aceloraşi balcoane pe sub care trecuserǎm ţanţoşi acum jumǎtate de oră), era şi foarte greu să te culci cu savoniera în mână şi prosopul pe umăr. Dar “Ordinul se execută nu se discută!”, aşa că ajungeam în unitate, proaspăt spălaţi, proaspăt transpiraţi, şi plini de murdărie pe mâini şi haine. Scăpam doar când ne ducea la baie un bătrân plutonier major, fără o mână, care-şi începuse stagiul, după cum ne povestea, la cavalerie. Acesta se purta aspru, dar foarte corect, cu toată lumea şi întruchipa într-un fel imaginea pe care o avusesem eu despre militărie şi militari, până să mă înrolez. “Comanda trebuie să fie luuuungă şi taaaare!” ne împărtăşea el din experienţa sa, valabilă acum o sută de ani. Dormea cu noi în dormitor şi nu avea nici un fel de familie. Familia şi cam toată lumea lui fiind batalionul în cadrul căruia îşi ducea zilele. Nu îmi mai aduc aminte cum îl chema. Era o figură pitorească, în orice caz!

Se apropia ziua eroului necunoscut. Ziua în care, primarul din Craiova hotărâse să arate populaţiei că totuşi, contează! În acest context primim ordinul să ne adunăm pe platou de unde, încărcaţi în camioane, ne deplasarăm spre cimitir. Odată ajunşi printre cruci şi boschete, ni s-a adus la cunoştinţă că vom amenaja cimitirul eroilor, în vederea “speech”-ului pe care întâiul bărbat al urbei urma să-l ţină a doua zi.  Buuun! Şi ne uităm de jur împrejur şi vedem nişte morminte “civile”, cu gărduleţe şi ghivece de flori, sparte şi legate cu sârmă. Unde or fi eroii?! Aflăm că de fapt pârloaga pe care stăm fusese o groapă comună în care fuseseră îngropaţi eroii necunoscuţi ai războiului mondial (al câtelea?!). Se pare că fusese ceva memorial făcut pe-acolo dar se furase, se distrusese… oricum acum erau doar bălării. Au venit vreo 4 camioane cu pământ reavăn mirosind a frunze putrede. “Hai daţi-i zor, până’n seară tre’să fie gata!”  ne zoresc coordonatorii de la primărie. “La ce să-i dăm zor ?!“ mă întreb, şi iată că aflu! Ne apucăm, sub atenta îndrumare a trepăduşilor de la primărie, să încropim din pământul proaspăt adus, nişte moviliţe care să reprezinte mormintele eroilor. “Unde le facem?” întreb ; “unde e loc!” mi se răspunde, şi ne apucăm să parcelăm şi să aliniem cu o sfoară şi niste ţăruşi viitoarele moviliţe (pardon, morminte de eroi!). Cu nişte scânduri late le presăm pe laturi şi ies nişte minuni de morminte, de să tot stai sub ele! Numai că sub astea ale noastre nu prea e nimic…poate ceva gunoaie, sau mai ştii…ironia sorţii şi a istoriei e mare! Pe la ora patru suntem gata şi tragem cu ochiul spre camioane, când, surpriză, apar alte două camioane pline cu arbuşti de tuia, ce trebuie plantaţi printre proaspetele “morminte”, ca să formeze alei. “Nu prea avem timp să plantăm atâţia!” mormăie cineva din grupul nostru. “Cum nu?! Dă-mi să-ţi arăt, am mai facut de-astea!” ne zice trepăduşul activist. Şi iată-l că ia un tuia de vreun metru douăzeci, înşfacă o lopăţică de infanterie ascuţită şi îi retează rădăcinile, ascuţindu-l la capât ca pe un harac! După care îl înfige, victorios, în pământul proaspăt săpat! “Ei, aţi văzut?!”.  “Am văzut, zic eu, dar nu cred ca o să se mai prindă aşa..” ; “Normal că nu!” zice individul “dar până mâine la prânz, când ţine tov. primar discursul, ţin şi ăştia verzi!”.   Are dreptate. Totuşi simt o părere de rău pentru atâţia copăcei cu viitorul în faţă, pentru munca în zadar a celor de la pepinieră care i-au îngrijit atâţia ani, pentru sărmanii eroi fără morminte, pentru mine care pierd timpul făcându-mă că fac,… pentru ţară şi popor!

Dar îmi trece! Şi iată că se apropie ziua revenirii la P, cu noile trese pe umeri;

“au înflorit dovlecii!” ne ziceau cei de ciclul doi, apropo de culoarea galbenă a treselor. Până una alta, mai prindem câteva zile de gardă, ultimele din şcoala de gradaţi. Într-una din aceste zile, Kaiali Casâm, un caporal turc din Constanţa, spaima trupei de la şcoala de gradaţi, fiind comandantul gărzii în acea zi de tristă amintire, ne-a dat “corp de gardă inundat” în loc de alt suvenir Craiovean. Ce e asta? O altă tâmpenie de-a caporalilor! Reţeta e următoarea:

In timp ce schimbul de somn doarme pe ţambalul din scânduri, schimbul de veghe e pus să care vreo 30 de ovale cu apă în dormitor (ovalele, dacă mai ţineti minte, sunt acele ligheane de tablă în care se aducea mâncarea la sala de mese). Urmează “Alarmă! Corp de gardă inundat!” la care, toţi cei ce dorm, sar buimaci de pe ţambal în apa rece care le trece de bocanci, şi fac nişte feţe de tot râsul! Ce distractiv!!! După care, le dai o (una bucată!) cutie de conserve goală de pateu de ficat, cu care le ordoni să scoată toată apa din corpul de gardă. Astfel nu mai poate nimeni dormi. Ăia se cocoşează să scoată atâta apăraie cu linguriţa aia de cutiuţă, iar tu faci comentarii deştepte şi te distrezi pe cinste!

Cu două seri înainte de a ne reîntoarce la P, mantaua mea monumentală, vechea mea prietenă, dispare ca prin farmec, împreună cu alte două din grupul nostru de preoaspeţi gradaţi. Amicul nostru Teaşcă, mecanicul auto veşnic afumat, nu spune nimic dar, în seara plecării lipseşte vreo două ore şi se întoarce cu un braţ de mantale de la pontonieri, pe care le înghesuim urgent în lăzile PSA, pe sub scule. Şi iată cum, a doua zi, după masa de dimineaţă, ne salutăm cu Gunie “pinguinul” pentru ultima oară, ne imbrăţişăm cu “babacii” noştri care urmează să se ‘libereze în vreo 2- 3 zile (băftoşii!), urcăm lăzile PSA  în camioane şi…Bye-bye Craiova!  Cu colecţia ta de ţâcniţi cu tot!

SPRE …CICLUL DOI

Întoarcerea la P. nu a avut nimic spectaculos. Ne-am reintegrat în dispozitiv uşor, fără traume majore, cu lent’major Trufelea cu tot. Ca proaspăt telemetrist, mi s-a dat în grijă cheia de la sala AA (antiaeriană). Aceasta era o cameră în alt pavilion (la cercetare), unde erau depozitate tot felul de planşe cu amplasamente de tunuri antiaeriene şi alte materiale didactice despre cum să dai de pământ cu tinerii piloţi ai “celorlalţi”! Aici aveam linişte şi puteam chiar picta (de obicei pe spatele planşelor cu tunuri, cred că mai am şi acum o bucată de planşă pictată în ulei pe acasă). Nu a trecut mult şi Tică, un sergent micuţ, brunet şi vioi ca argintul viu de la cercetaşi, a început să mă viziteze la sală. Avea nişte soldaţi, foşti ceasornicari în civilie, care puneau fosfor pe cadrane şi schimbau curelele şi design-ul ceasurilor – la cerere. Făcuse o mică afacere din chestia asta, şi sala mea AA era locul ideal pentru aşa ceva. Mi-a dat în schimb o pereche de bocanci din piele, cu talpă de toval cu ţinte şi platcă cu două cureluşe în lateral, marfă de lux!  Cu bocancii ăştia nu te tmeai că îţi degeră picioarele iarna (cum se întâmpla în bocancii cu talpă de cauciuc şi feţe de plastic), sau că se opăresc în timpul verii. Mai târziu, urma să aflu că majoritatea ceasurilor erau furate de la ofiţeri şi vândute ca mari chilipiruri  altor ofiţeri (sau, culmea tupeului, tot păgubiţilor), după ce li se schimba aspectul. Într-o seară, ieşind de la sală şi îndreptându-mă spre dormitor, l-am văzut pe Tică cu o grupă de pufarini la lumina chioară a becului din colţul pavilionului, tunând şi fulgerând! “Dă bine soldat! Dă şi pe la călcâi…aşa, mama voastră de pufarini!” Când m‑am apropiat, am văzut cu surpriză că bieţii oameni îşi dădeau cu cremă de ghete pe piciorul gol şi acum îşi făceau lustru cu periile. Tică mi-a explicat că îi pedepsise astfel, pentru că nu-şi făcuseră cum trebuie bocancii! Un mic îngeraş şi Tică ăsta!

În fiecare seară, se făcea apelul. Ne coboram din dormitor pe platoul central, lăsând cusutul petliţelor sau alte cârpeli ce trebuiau făcute, pe capătul patului ce scârţâia a tablă la orice mişcare. În semiobscuritatea din platou, ne aliniam de voie, în careuri, pe unităţi. Caporalul ne număra, şi făcea prezenţa strigând tare numele soldaţilor din subordine. Unii mai strigau de două ori şi pentru câte un “veteran” prea comod să se scoale din pat, şi care risca arestul pentru acest mic act de bravadă amestecată cu lene.

Caporalul Nine (sau altul), inspecta ţinutele celor din primul rând, care, măcar ele, trebuiau  să fie impecabile la inspecţia OS-ului (ofiţer de serviciu pe regiment).

“- Băi Ksaba, treci mai în spate, nu mai sta în primul rând, că te vede OS-ul şi zice că te strâmbi la el!”.

Caporalul Ksaba era un ungur mic de statură (pe vremea aia se chema maghiar), care avea o umflătură caraghioasă a obrazului, cred că din naştere. Chestia asta, care dădea o rezonanţă ciudată cuvintelor rostite de tov. caporal, coroborat cu accentul său şi cu zăpăceala totală a genurilor substantivelor folosite, făceau deliciul dormitorului în ceasurile liniştite dinspre seară! Aveam ceva maghiari (sau unguri) în dormitorul nostru comun. La 120 aruncătoare erau Tonko, Szilaghi, Ksaba, Wieman şi alţi câţiva. Mâncau împreună sporovăind pe ungureşte, ascunşi între paturi, cu glas scăzut. Nu se implicau în hotărâri majore ale grupului, nu argumentau sau contraargumentau polemicile din dormitor, un fel de UDMR. Purtătorul de cuvânt al grupului era Szilaghi. Când vorbea româneşte avea un fel foarte afectat de a pronunţa cuvintele, de parcă s-ar fi aflat la vreo tribună parlamentară, sau ceva! Contrastul dintre discurs şi platitudinea locului unde se desfăşura acţiunea, crea un umor de situaţie instantaneu şi de mare efect. Din păcate nesesizat de nimeni. Erau băieţi liniştiţi şi politicoşi, până “o luau pe ulei”! După două‑trei pahare de “palinko”, Wieman îşi aducea aminte că trebuie musai să scoată maţele câinilor de români cu baioneta. Nu se potolea până nu lua o mamă de bătaie de la proprii camarazi de etnie (care îl băteau de frică să nu o încaseze în grup de la componenta majoritară din dormitor), sau de la Feher Dumitru, un sergent din Jibou, care, vieţuind el pe lângǎ Satu Mare, ştia cum să trăiască “armonios” laolaltă cu nemţi, unguri, ceangăi, saşi, şi alte naţii.  Am rămas prieten cu Miti Feher şi după armată, când ne-a vizitat în Berceni cu o mică şi nouă soţie, dulce foc, plus o palincă şi nişte cârnaţi de mare excepţie!

Mai erau în micul nostru univers sub formă de dormitor şi doi nemţi din ardeal. Tuth Walter şi încă unul al cărui nume nu mi-l amintesc, şi de care, în afara unui zambet sfios şi a unor obraji care se înroşeau când vorbea, cred că nu-şi aminteşte nimeni, atât de discret exista! Tuth era un tip de un mare şi înnăscut bun simţ. Nu ar fi deranjat pe nimeni niciodată cu nimic! Avea o privire limpede şi francă, în care se oglindeau căprioare şi frunziş de brad, ca în “Ultima Licornă” a lui Peter Beagle! Mai avea şi nişte urechi cu totul speciale care parca ar fi vrut să-şi ia zborul de pe capul său, tuns chilug. Privirea aia de o enormă blândeţe şi urechile alea ca nişte toarte îi dădeau un aer de Elf, sau altă marcă de spiriduş din poveştile lor germane. Mă apucasem să învaţ Germana şi mi-a fost mentor in “Der, die, das” vreo trei săptămâni, până când noi cu antiaeriana am plecat la trageri şi ne-am despărţit. Am rămas în amintire cu vreo două strofe din “Lorelei”,cu ceva cuvinte disparate, şi cu gustul special al mierii de brad pe care părinţii lui i-o trimiteau în pachete.

Se spunea că trimiterea la dracu în praznic, în inima Olteniei, a naţionalităţilor conlocuitoare din “regiunea autonomo-maghiară”, pe perioada stagiului militar, făcea parte dintr-un program politic de uniformizare şi ştergere prin asimilare a diferenţelor de etnie şi rasă.

O fi fost! Eu ştiu că pentru mine acest program s-a concretizat prin faptul că la sfârşit, ştiam să spun perfect “dute’n p…a calului!” în ungureşte. Am o bănuială că şi pentru partea maghiară efectul de asimilare a fost cam acelaşi!

 

Din când în când aveam “trageri”. Adică ne deplasam în poligon (de regulă cu întreg regimentul) şi trăgeam cu armamentul din dotare în diverse ţinte de carton ce simbolizau oameni în carne şi oase, cărora, în condiţii reale, ar fi trebuit să le scurtăm firul vieţii pentru a respecta jurământul făcut pe drapel! Niciunul dintre noi nu realiza că gimnastica aceea ar putea deveni cândva reală. Mai ales când ţinta de carton ce înfătişa un mitralior cu servantul său se numea “ţinta vacă numărul 5”.  N-am reuşit niciodată să aflu de ce neaparat “vacă” şi nu alt animal.  Sau plantă!

Tragerile aduceau a serbare câmpenească. Mergeam cântând, prin pădure, spre poligon. Apoi se trăgea în serii, cei ce aşteptau putând sta întinşi la soare sau să fumeze câte o ţigară, nederanjaţi.  Ni se împărţeau cartuşe, ne aliniam pe linia de tragere şi aşteptam ordinul de deschidere a focului. Tuburile trase, trebuiau recuperate şi puse în chipiul militar întins pe jos lânga trăgător. Trebuiau musai să fie toate, altfel era bai mare!

La trageri trebuia să iei FB (calificativ foarte bine)!  Nu neapărat individual, ci pe formaţie.  Dacă nu, iar era bai! Pentru aceasta toată lumea, dar mai ales ofiţerii, a căror activitate se pare că era evaluată şi după rezultatele tragerii, era numai miere cu poligonarul, aducându-i daruri şi ofrande (adică şpagă!). Ionel al nostru, care nu ştiu cum făcuse de se pricopsise cu acest post gras, primea sticle de vin, coniac, votcă, haleală fină (salam!), ba chiar şi bani, ca să facă să cadă ţintele când trăgeau anumite plutoane. Astfel se întâmpla ca anumite ţinte să cadă înainte chiar de a se începe focul asupra lor (fiind ele comandate prin nişte sârme de către poligonarul care gustase cam devreme din “trataţie”).

Se trăgea cu AKM-urile, cu RAD-ul (rachete antitanc dirijate, montate pe un IMS) care de obicei nu nimereau nimic, (deşi ţinta lor era cam cât un elefant african mascul în călduri!), cu AG-urile (aruncătoare de grenade  sau “bazooka” pentru amatorii de filme americane), şi cu alte unelte producatoare de multiple senzaţii nasoale soldaţilor inamici, aflaţi de cealalta parte a….şi aici completaţi dumneavoastră cu ce geografie vreţi!

La una din aceste trageri am asistat la o scenă de mare impact, în interpretarea celebrului căpitan Dodoi (comandantul bateriei RAD). Acelaşi cu poza facută pe platou după ora stingerii, vi-l aduceţi aminte! “Doi locotenenţi am pe umeri! Un pumn de stele!” zicea cu războinică mândrie căpitanul Dodoi! “Te calc în cizme soldat!!” zicea el. “Te bag, te scot, te bag şi pe urmă nu te mai scot!” erau vorbele sale, pline de adâncă înţelepciune cazonă, celebre pe tot platoul din P.

Ei, şi cum vă spuneam, la tragerea din pădurea Bujorului, dupǎ ce RAD-ul lui trăsese ca de obicei în bozii cu toate cele patru rachete dirijate (prost, probabil!), căpitanul Dodoi ajunge la tragerea cu TT-ul personal. TT-ul ăsta era un pistol din dotarea ofiţerilor. Ţinta pentru aceste pocnitori se amplasa la 25 de metri, având în vedere împrăştierea mare focului cu aceste arme.  Căpitanul, ia o poziţie marţială, cu mâna sub diagonală, ca Napoleon şi grăieşte astfel către cei câţiva amărâţi din subordine:

“-Băi, dacă cel mai prost dintre voi nu trage cel puţin tot atât de bine ca mine, v‑am mâncat! Vă aduc numai în “arde pământul”, ”târâş marş” şi alte de-astea, s-a n’ţeles?!”.

După “Da, să traiţi!”-ul  de rigoare, se duce pe linia de tragere, se pune într-o dungă cu mâna stângă în şold, ocheşte atent, şi trage. O dată de două…de cinci ori.

“Ia du-te băi unu’ şi vezi câte puncte…”.  Soldatul fuge, se uită la ţintă, se uită la Dodoi, iar la ţintă… . ”Ei?” strigă căpitanul. “Să trăiţi, nici una..să trăiţi!” supralicitează cătana speriată, politeţea aferentă gradului. “Cum, mă, nici-una!” zice căpitanul în glas cu un început de “furor teutonicus”!.  “Nici una…să trăiţi!” răspunde, pierit, soldatul.

Şi atunci, în acea zi de primăvară, pe iarba verde-crud abia apărută, căpitanul Dodoi începe să-şi comande singur spre a se autopedepsi pentru rea comportare la trageri:

“Căpitan Dodoi ascultă comanda la mine!… Căpitan Dodoi culcat!… Salt înainte! …Târâş marş!”. Sub privirile stupefiate, pline de îngrijorare, ale celor patru soldaţi, tovarăşul căpitan sare, se aruncă cu burta de pământ, se târăşte umplându-şi curelele şi porthartul de iarbă, şi îşi strigă în acelaşi timp, printre gâfâituri, comenzile…

O fi fost exemplu personal?!  O fi fost beat?!  Cert e cǎ soldaţii au tăcut mâlc pe tot drumul înapoi până în regiment, rostogolindu-şi ochii a panică!  Nu s-a mai intâmplat nimic interesant.

Pentru aceste trageri, ne duceam cu camioanele la depozitul de muniţie dintr-o localitate, G. situată la vreo 30 de km de P, într-o pădurice. Acolo încărcam lăzi verzi, de lemn, cu cartuşe (şi uneori grenade).  În interiorul lăzilor, cartuşele erau puse în nişte cutii mari de tablă, caki. Fiecare cutie era prevăzuta cu o deschizatoare pentru tăiat tabla, pe care noi o foloseam cu succes la deschisul cutiilor de conserve. Era o simplă balama cu un colţ ascuţit, dar era nemaipomenit de eficientă. Am aşteptat 35 de ani să apară şi pe piaţa civilă, în locul a tot felul de sofisticării cu roţi dinţate şi reglaje care nu merg niciodată ca lumea. Dar nu s-a întâmplat! Probabil o fi vreun secret militar!?

O altă atracţie a locului era soldatul Fane. Acest soldat, umbla vorba ajunsă apoi legendă, că “întreţinea relatii sexuale”, ca să ne exprimam în şabloanele jurnalelor de ştiri de scandal, cu oaia unui ţăran din împrejurimi. Ce e drept izolarea celor care făceau de gardă la depozitul de muniţie din pustietatea aceea, era totală. Nu ştiu dacă era adevărat, dar ideea în sine ne dădea subiect de vorbǎ trei-patru ore după ce părăseam depozitul. Apropo de relaţiile “nefireşti” ce se presupun a se practica în armată, eu, spre dezamăgirea mass-media, nu numai că nu am întâlnit, dar nici măcar nu am auzit despre ceva de genul ăsta, pe tot parcursul serviciului militar. Ce e drept în perioada aceea nu se organizau parade gay şi alte sofisticării din astea. De vină s-ar putea să fi fost şi celebra “bromură”, despre care se spunea că se pune în ceai pentru a ne inhiba instinctele sexuale. De frica bromurii, camaradul Monea Ştefan, care avea o frumuseţe de prietenă ce venea în expediţie la P. o dată la trei săptămâni, când închiriau o cameră în sat pentru o noapte, nu a mai băut ceai, luni întregi!

Zilele treceau şi AMR-ul se micşora încet, mult prea încet. De plictiseală, ofiţerii trăgeau cu Gecko în porumbei. Gecko ăsta, era o puşcă de calibru foarte mic, practic fără recul. Avea şi lunetă, astfel că sărmana zburătoare nu avea nici o şansă. De altfel, tinerii ofiţeri puneau pariuri de genul: “pe cât punem că îl nimeresc în ochiul stâng” sau “piciorul drept”.  Timpul trecea.

Mai jucam din când în când volley cu ofiţerii.  În dormitorul nostru era un soldat-şofer de camion militar “la patru luni”, de origine germană. Se numea Seewald. Avea cam doi metri, ochi albaştri, şi umbla cu o eşarfă roşie legată la gât. Blocajul de linia întâi Seewald-Chiriac era temut de echipa ofiţerilor în meciurile noastre de volley în care normal, la final era recomandabil să pierdem! Pe 23 august, seara, după ce avuseserǎm masa festivă de ziua republicii (cu cartofi prajiti şi bere!), Seewald se plimba pe intervalul mare, cu o şi mai mare manivelă în mână, strigând:

“ Aaastazi se împlinesc 31 de ani de când ai voştri, ca nişte cuurve, au trădat armata noastră şi au întors armele!!”.

Anul acela se introdusese ca şi condiţie obligatorie de admitere la facultatea de agronomie, posesia de carnet de conducere pentru camion sau tractor.  Seewald s-a învoit, a dat, a intrat, şi din iulie nu l-am mai văzut.  Scăpase!

Era un tip foarte ok! M-am întâlnit cu el dupǎ armată prin Bucureşti, pe la Chibrit, şi am aflat că pe acolo stătea. Am băut o bere împreună şi am depănat amintiri. Mai purta eşarfa roşie legată la gât.

Prin unitate se făcea din ce în ce mai des curăţenie. Copacii îşi umflau mugurii şi turturelele uguiau. Cele trei ţigănci lihnite de foame şi cu nasul coroiat, care pe perioada iernii făcusera pauza de refacere, apărusera iar la groapa de gunoi a unităţii să-şi ofere favorurile sexuale pe doi lei-tramvai. Venea primăvara!

Se apropia vremea să plecăm la trageri cu mitralierele AA la mare! Era evenimentul major al ciclului unu şi cam al întregului stagiu, cel mai spectaculos şi îndelung povestit de cei din ciclul doi.

Şi iată că, într-o bună zi, am primit ordin să căutăm sârmă pentru ancorarea mitralierelor pe platformele CFR , pentru că în magazie fusese, dar “se completase”. Semn clar de drum lung! În curând sosi şi ordinul oficial.  Mâine îmbarcarea!

TRAGERILE DE PE LITORAL

În inconştienţa tembelă, atent indusă de sistemul de instrucţie, ne-am apucat să sărim gardul la depozitul de muniţie ca să “luăm” sârma necesarǎ ancorării mitralierelor. Procesul de “luare” s-a încheiat fără incidente, deşi cei din garda depozitului aveau gloanţe reale şi ordin să tragă în cazul când cineva se infiltra în “perimetru”.

În gara din Moţăţei am ancorat mitralierele noastre ( care cântăreau cam 2 tone fiecare) pe nişte platforme CFR, amplasate după vagoanele de călători în care cu onor urma sa călătorim. Pe alte platforme din garnitură erau deja amplasate tot felul de tunuri antiaeriene şi alti mastodonţi caki, despre care puteam doar bănui ce sunt, fiind atent ambalate în prelate de camuflaj. Vagonul nostru, al celor din P, era o poezie! Părea rupt din filmele western cu John Wayne, avea nişte grătare din şipci de lemn maro pentru bagaje iar canapelele erau tot din acelaşi material, frumos finisat. Feroneriile erau pline de ornamente turnate şi-mi aduceau aminte de lampa cu gaz a bunicii. Aşteptai parcă să intre pe uşă Kirk Douglas, cu pistolul în holster, întrebând a câta staţie este Gun Hill!

Ei şi în decorul ăsta romantic ne-am întins mantalele pe banchete, ne-am desfăcut şireturile de la bocanci şi ne-am pus pe somn.  Pentru trei zile!

Da, atât a durat peregrinarea noastră prin diverse regiuni şi gări strategice situate de regulă între două biute (coline artificiale) de pământ, astfel încât habar n-aveai unde te afli, având vedere numai asupra cerului înstelat de deasupra. Am fi încercat noi să aruncăm o privire dincolo de movile, cu riscul ca trenul să se pună în mişcare chiar atunci, sau să fim zăriţi de santinele, dar uşile vagoanelor fuseseră legate pe dinafară cu sârmă, aşa că… pas!  În a doua noapte, în timp ce restul camarazilor dormeau, am ieşit pe coridor la o ţigară. Am văzut cu surprindere că înaintam printre doi pereţi de stuf, pe un terasament care depăşea doar cu un metru faţa lucioasă ca oglinda a unui lac, sclipitor fantomatic în lumina lunii, printre desişurile de stuf şi papură. Trenul mergea foarte încet, nu era nici o boare de vânt şi totul părea ireal ca într-o altă dimensiune de timp şi spaţiu.

A doua zi, când goneam din nou pe undeva prin Bărăgan (cred), privind arăturile prăfuite pe care dădea colţul grâului, cele văzute noaptea mi s-au părut un vis frumos. Eram din nou pe culoar, întrebându-mă dacă imaginile văzute erau vis sau realitate, când m-am trezit cu un mare pumn foarte real, ce mă trasneşte în bărbie fǎrǎ preaviz, şi care mă pune jos instantaneu, în spaţiul strâmt al coridorului. M-am uitat zăpăcit la expeditor. Nu îl cunoşteam. Eram atât de surprins, încât stăteam jos şi clipeam ca o bufniţă la lumina zilei.  Nu simţeam nici furie nici spaimă, pur şi simplu mă chinuiam să înţeleg! Agresorul meu, un soldat lat în spate şi cam blondiu, stătea în poziţie de luptă aşteptând reacţia mea. M-am ridicat oarecum precaut şi am continuat să îl privesc, încercând să-mi amintesc dacă îl cunosc, sau să îl leg de vreun eveniment întâmplat mai demult,…nimic! Individul, văzând că nu ripostez s-a relaxat şi a venit mai aproape de mine, spunându-mi, parcă cu un ton de scuză:

“Eu sunt Ichim, şi am văzut că eşti mai înalt,…aşa…, şi ştii…, eu am un nume de păstrat!!  Aşa ca să ştii, eu sunt şeful pe-aici!  Dacă ai vreo problemă, vii să-mi spui mie!”

Mai târziu am aflat că era un fel de “mascul alfa” al foştilor puşcăriaşi din trenul nostru. Avea un vultur tatuat pe piept şi o grămadă de cicatrici fine pe un braţ. Pe pumnul stâng, la baza degetului mare, avea tatuate cinci puncte albastre aşezate ca punctele zarului. Am văzut dupǎ aceea acest tatuaj pe mâinile multor indivizi, tineri sau mai puţin tineri, dar toţi cu feţe obosite.  E un fel de parolă a celor care au stat la închisoare (pârnăiaşi, adică, vorba lui Măceluică). Cică punctul din mijloc simbolizează ocnaşul şi cele patru care îl înconjoară sunt gardienii. Măceluică îmi spunea însă, scârbit, că unii “fraieri” (adică cei ce nu făcuseră puşcărie, sau nu făcuseră încă), îşi tatuaeazǎ cele cinci puncte “ca să se dea mari!”. Sus-numitul Măceluică, era unul din “pârnăiaşii” din trenul nostru, pe care îl cunoşteam încă de la P. Era ţigan, mic de statură, slăbuţ, vesel până la enervare. În orice situaţie, cât de critică, el dădea câte o dumă, după care tot el necheza a râs. Era tot timpul cu zâmbetul pe buze, dar privirea lui, cumva de jos în sus, alunecoasă, avea un pragmatism atât de declarat în expresie încât, în contrast cu mimica permanent jovială afişată, te cam treceau fiorii!

M-am evidenţiat în faţa lui, şi a onoratei asistenţe, în timpul unei discuţii în compartimentul trenului dintre el, Stan (un pârnăiaş de pe la Iaşi), Ichim şi încă vreo 2 chibiţi ca mine. Tema era bineînţeles care dintre ei avuseseră condamnări mai grele şi prin ce puşcării mai de renume fuseseră. “Bine băi Stane!” zice Măceluică la un moment dat, când terminând cu auto-lăudarea se trecuse la termeni tehnici, “dacă te dai vioi, ia zi cum se ţine cuţitul?”.  Bineînţeles întrebarea nu se referea la poziţia mâinii faţă de cea a cuţitului atunci când tai pâine, de exemplu!  “Păi…uite aşa!” zice Stan şi înşfacă baioneta în pumn, cu vârful orientat în jos. “Aiurea! Ia arată-i băi Dane tu!” îmi zice hodoronc-tronc Măceluică.  După un moment penibil de panică, am avut instantaneu un flash de memorie (se pare că adrenalina are uneori proprietatea să declanşeze imagini latente din subconştient şi să le aducă în mentalul prezent, într-o clipită!). Mi-am amintit scena din “12 oameni furioşi”, cu Henry Fonda, care în timpul procesului din film, argumentează poziţia de manevrare a cuţitului în timpul atacului om la om.  “Uite-aşa!” zic eu şi apuc baioneta în palmă, cu varful în sus şi degetul mare sprijinit pe partea ei laterală. “Bravo, mă!!” îmi zice Măceluică şi mă bate amical pe umăr.  “Se vede că eşti din sectorul 1!!”. El era de prin Chitila, deci eram oarecum“judeţi”, eu fiind din Pajura.  “Aşa poţi să loveşti şi de sus şi de jos şi din lateral”, îi spune Măceluică lui Stan; “cum îl ţii tu, nu poţi lovi decât de sus!”.  Era culmea umilinţei pentru Stan, pe care îl făcuse de râs, cine, un “fraier de Bucureşti”!

Vreau să vă spun că, în momentul ăla, m-am simţit flatat de bătaia ex‑puşcăriaşului pe umăr, şi chiar mândru că am ştiut răspunsul corect la problema cum să îi scoţi maţele mai eficient interlocutorului, la o adică.  De unde concluzia că nu numai puterea absolută, dar şi lauda corupe caracterele!  Pe alea slabe, vreau să zic!

După vreo trei zile de legănat şi clănţănit de şine neîntrerupt, când slinul de pe faţă şi mirosul de la subsuară ajunseseră de nesuportat, iată că ajunserăm într-o triumfală zi de primavară timpurie, la porţile poligonului de la Capul M.  Porţi înalte de tablă, vopsite verde, continuate cu garduri din plăci de beton, având deasupra rulouri de sârmă ghimpată, care nu prevesteau nimic bun!  Am intrat în unitate şi ne-am cazat. Paturile erau bune, pavilionul era relativ nou, şi culmea, fiecare pavilion avea propriul chioşc cu eugenii (50 de bani) si ciocolate (3 lei), inclusiv ţigări Amiral şi Snagov (pe lângă Carpaţi şi Mărăşeşti)- boierie curată!!

Ieşind spre terenul de instrucţie, am văzut marea! Toate zilele de nespălare şi încarcerarea impusă din vagoane au fost date uitarii instantaneu, la vederea grandiosului spectacol şi a sunetului îndepărtat al valurilor.

Punerea în scenă era pe măsură!  Întâi, încă de cum ieşeai din pavilionul-dormitor te lovea aerul proaspăt al brizei marine plin de mirosul de alge, sare şi nemărginire al thallassei! Apoi te apropiai de marginea falezei înalte de pământ şi apărea, ea, marea, în depărtare, iar vuietul valurilor creştea. Strigătele pescăruşilor punctau tabloul cu accente uşor disperate, uşor ironice, uneori de-a dreptul stridente, pe o multitudine de tonuri.

Apropiindu-te de marginea falezei, descopereai o nouă dimensiune a peisajului. Jos, la poalele falezei se întindea o zonǎ de smârcuri, stuf şi papură, ce alternau cu grinduri de nisip acoperite de vegetaţie, un fel de mini-deltă ce avansa spre plajă cam vreo 3-400 de metri, bălţile fiind alimentate de un pârâiaş local.  După care urma plaja!

Plaja albă, necălcată de turişti sau localnici (“Zonă Interzisă!”), pe care nici noi, oficial, nu aveam voie să mergem, fiind ea plină de obuze şi alte proiectile neexplodate în timpul tragerilor de zi şi de noapte. Pe întinderile ei virgine am găsit cele mai mari şi mai frumoase cochilii de scoici pe care le-am văzut vreodată pe malul mării Negre!  Parte din ele le mai am şi acum.

Noi, ce indrăgostiţi de plajă şi mare din civilie, nu ne puteam opri să nu încălcăm zilnic consemnul şi, cu riscul arestului, să ne plimbăm pe plaja spălată de valuri. În nisipul fin găseam tot felul de proiectile mai mult sau mai puţin ruginite. Unele cu ciudate cercuri de aripioare metalice la capăt, unele mai borţoase, altele cu profil fin şi ascuţit de rachetă. Le ocoleam cu respect, să nu le deranjăm! Se găseau şi multe tuburi de aramă trase de tunurile de 21 de pe MIG-uri. Semănau ca două picături de apă cu ale noastre de 18,5 mm, numai că urma percutorului pe capsă era ca o dungă şi nu ca un punct cum făceau mitralierele noastre. Era un adevărat spectacol când bombardau MIG-urile! Veneau în semi-picaj deasupra plajei mitraliind cu tunurile de 21 într-o cadenţǎ infernală (nu ştiu câte gloanţe pe minut trăgeau dar pârâiau ca dracu’!), după care, când ajungeau în apropierea plajei lansau rachetele. De obicei 2. Astea făceau nişte gropi în nisip cam cât un apartament cu 4 camere fiecare, în care, imediat se infiltra o apǎ roşietică . Nu ar fi fost indicat să fii pe plajă în momentele alea!  No sir!!

Noi am păţit-o o dată. Nu cu MIG-urile, cu tunurile de 120.  Era o seară plăcută, fără urmă de vânt (care în luna Martie când am fost noi, bătea de te înnebunea!). Eu şi Hruza Adrian, ochitorul nostru de ciclul doi, ne-am hotărât să ne plimbăm pe malul mării şi să ne aducem aminte, depănând poveşti, despre iubirile noastre de o vară şi experienţele estivale (atât de puţine la vârsta aceea! Dar atât de intense!). Zis şi făcut. Ne‑am fofilat pe lângă santinelele din post în stufărişul de sub faleză, am reuşit să ajungem pe plajă fără să ne udăm la bocanci şi lălăiam pe zona limitrofă valurilor ascultând “Sugar baby love” la tranzistorul lui Adrian. Luna începea să răsară, desenând panglici lungi de argint pe suprafaţa mării. Era un ceas de taină şi de destăinuiri (scuzat fie-mi oximoronul!).  Fumam cu ţigările palmate, să nu se vadă de pe mal, şi stăteam la taclale. Când deodată, de pe mal au început să plutească spre noi luceferi albi ce dansau prin aer într-un straniu cortegiu!  După care s-au auzit şi bubuiturile!  Luceferii şi-au luat viteză şi au trecut vâjâind pe deasupra capetelor noastre cam la 50 de metri inălţime, îndreptându-se spre larg. “Tragere de noapte!!!” am strigat şi eu şi Hruza într-un glas, luând-o la fugă ca iepurii “în toate părţile deodată”, cum spunea un umorist francez. Unde să fugi însă ?! Eram în plin “no man’s land” şi tot fugeam încolo şi încoace ca nişte muşte fără cap aşteptând în orice moment să ne cadă în cap vreun obuz tras prea jos sau vreun rateu. Din fericire, la lumina lunii care tocmai răsărise, am zărit în nisip intrarea cocoşată a unui adăpost de urmărire a tragerii, din beton, ce se uita la noi din nisip, cu gura sa pătrată, de întuneric. Ne-am aruncat claie peste grămadă înăuntru, nimerind bineînţeles peste rahaţii nelipsiţi din astfel de facilităţi militare, parţial uscaţi, spre norocul nostru, dar încă activi din punct de vedere organoleptic. Unde am şi aşteptat să treacă urgia. Romantismul momentului se făcuse ţăndări de mult şi întoarcerea în unitate a fost rapidă şi, din fericire neobservată de cei în drept şi însărcinaţi să o observe.

Am început antrenamentele în vederea tragerilor printr-o mică…gardă, bineînţeles!! Şi aici pufarinii şi noii veniţi trebuiau să facă munca de jos întâi şi apoi să promoveze la…şmotrul pregătirilor.

Aşa că am fost nominalizat, cu bafta ce mă caracterizează, la cel mai depărtat post de corpul de gardă, la vreo 3 kilometri, distanţă definită în poligon prin sintagma “la dracu’n praznic!” (având în vedere cǎ în martie pe malul mării nopţile sunt al naibii de reci şi întunecoase!).  Deci pe lângǎ 3 ore de stat în post mai aveam şi vreo orǎ “bonus” de plimbat cu comandantul gărzii pe la toate posturile, cu schimbul, “prin frig şi ceaţă” cum zicea o reclamă…parcă la unt, sau aşa ceva!  Dar datoria faţă de patrie e sfântă, aşa că îmi ridic gulerul la manta, îmi pun mănuşile în mâini, trag căciula pe urechi (cât încape, căci tot nu am găsit numarul 60) şi, gândindu-mă cu nostalgie la parpalacul meu de manta din ciclul unu pierdut pe undeva pe la Craiova, care ar fi fost la fix acum, plec spre necunoscut! Odată ajuns în post şi luminiţa lanternei camarazilor pierzându-se în depărtare, mă trezesc în întuneric total (adicǎ “beznă!”), cu un vânticel subţire şi vuietul valurilor în fundal. Alături de mine, o bancă. Mai încolo o clădire dezafectată cu lacăt pe uşă, şi un turn de observaţia tragerii de vreo 30 de metri înălţime, cu o platformă sus şi o scară spiralată metalică agăţată de pilonul central, până la ea. Ce dracu’ să păzeşti!? Ridic mâna şi încerc să-mi zăresc degetele. Mâna parcă se vede, ceva alb. Degetele – canci! Şi atunci ce face soldatul român? Păi în cazurile în care nici nu ai ce păzi cine ştie ce, şi nici nu prea ai cum, pentru că nu vezi la un pas, iar din cauza valurilor şi a căciulii bine trase pe urechi  « acuitatea auditivă e diminuată » ( adică nu eşti chiar surd-toacă, dar aproape), atuncea zic, soldatul român – trage pe dreapta!

Zis şi făcut, mă întind pe bancă, cu arma sub mine, îndes mai bine căciula pe urechi şi încerc să dorm. La un moment dat însă aud un foşnet. Ca un zgomot de paşi repezi ce se furişează. Mă scol şi încerc să văd ceva în beznă. Nu reuşesc ! Valurile vuiesc undeva în faţă, zgomotul se aude deodată din nou din stânga. Aproape! Mă scol, mă apropii, şi descopăr un ambalaj de eugenie târât de vânt pe asfaltul aleii. Îl mototolesc şi îl bag în buzunar, după ce i-am transmis câteva chestii verbale despre maică-sa! Încerc să adorm din nou, dar acum mi se pare că totul foşneşte şi vuieşte în jurul meu cam nenatural. Nu pot să adorm. Deodată, aud venind din turn zgomotul inconfundabil al unei uşi metalice ce se închide! Mi se face părul măciucă! În turn ştiu sigur că nu e nici o uşă! Am urcat pe timp de zi în el, să constat cât de departe se vede marea de sus, şi clar nu e nici o uşă! Nici metalică nici de alt fel! “Scââârţţ, clang!” Din nou zgomotul uşii din turn. Îmi trec prin cap tot felul de ipoteze de la halucinaţii auditive, la universuri paralele, asezonate cu ceva fantome! “Dacă se mai aude o dată mă duc să văd!” îmi spun, dorindu‑mi din suflet să nu se mai audă încă o dată, dar ”Scââârţţ, clang!” din nou! Fiind tânăr şi curajos, mă ridic, schimb încărcătorul pistolului automat cu unul cu gloanţe reale (şi cu câte un trasor la fiecare patru normale, pentru orientarea tirului pe timp de noapte), şi mă îndrept pe bâjbâite, prin întuneric, spre turn. Ajung, pipăi balustrada şi încep să urc treptele metalice ale scării. Ajung la jumătate. Nimic. Urc mai departe, treaptă cu treaptă, cu atenţie, cu o mână pe trăgaci şi cu cealaltă bâjbâind pe peretele stâlpului central, în căutarea uşii fantomă. Deodată, dintre picioarele mele, se aude un zgomot brusc ca o vălvătaie de aripi şi un cârâit combinat cu un trosnet. Sar un pas înapoi trag piedica şi armez. Îmi dau seama că e un pescăruş care adormise pe trepte, şi caut să-mi liniştesc bătăile inimii. Ne-am speriat reciproc, cred cǎ mai mult eu! Până sus nu găsesc nimic dar, de pe platformă, zăresc după colţul clădirii dezafectate o dubă mare, metalică, de goniometrie cu o lumină înăuntru. Are un planton. Îmi dau seama că el ieşea şi intra pe uşa de tablă a maşinii şi asta era ceea ce auzeam eu, cu căciula trasă pe urechi, ca venind din turn.

Şi uite-aşa, mă gândesc, dacă în locul pescăruşului ar fi fost vreun beţiv adormit pe scări nu l-aş fi făcut eu strecurătoare cu AKM-ul?!  Ba da, şi încă cum!  Ce înseamnă clipa şi conjunctura!

În sfârşit terminăm perioada de gardă (probabil că au venit alţi novici) şi ne apucăm de antrenamente în vederea tragerilor, la care se pare că va veni să asiste chiar generalul Roşu, comandantul armatei a doua, dacă nu chiar ministrul forţelor armate însuşi! Astea sunt sperietori mobilizatoare difuzate pe diverse canale pentru ofiţerii noştri de carieră, nouă fiindu-ne perpendicular chiar dacă ar veni Ştefan cel Mare cu celebra sa mamă, în carne şi oase!

Antrenamentele constau în deplasarea dis-de-dimineaţă în poligonul de la malul mării pentru trageri. Eu eram echipat cu ciudata armătură de pârghii şi tuburi ale telemetrului, care se purta cu nişte curele ca de rucsac pe umeri, bălăbănindu-se caraghios pe resorturile sale la fiecare pas făcut, în faţa căciulii mele cu stema întoarsă. “Samarul” cum i se zicea în argot-ul plutonului! Nu era foarte greu, dar era incomod şi al naibii de ridicol în ciudăţenia lui. Unde mai pui că nici nu funcţiona!  Delicatele prisme de sticlă din alcătuirea sa interioară se făcuseră praf de mult, aşa că acum în loc de aparat de determinat distanţa până la avionul inamic îşi schimbase destinaţia într-un fel de caleidoscop orb. Problema era nasoală pentru că eu trebuia să dau corectorului datele necesare de introdus în dispozitivul de ochire, astfel încât, după anumite calcule şi manevre, glonţul lansat puţin înaintea avionului inamic să îl întâlnească pe acesta şi să nu treacă prin spatele său. În teorie trebuia să mă uit prin telemetru şi să strig la observarea avionului: “Aavion vine din direcţia…Vest (Est, Nord, etc.)”. La care ceilalţi se întorceau în acea direcţie, ţepeni ca nişte păpuşi, strigând: “Văzuuut!”. “17,16,15,14….” începeam eu să strig, cifre pe care ar fi trebuit să le văd pe scala telemetrului, şi pe care corectorul, stând cocoţat în picioare pe o mică platformǎ, lângă ochitor, le-ar fi introdus în aparatul său, după cum distanţa de la noi la avion se micşora. Ar fi trebuit, dar eu nu vedeam nimic! Avionul de manevră care participa la tragerile noastre era un bătrân veteran cu reacţie, cu o formă ca de trabuc, care trăgea dupǎ el, cu un cablu de oţel de vreo 200 de metri, o “manşă”, adică un con alb de pânză de vreo 15 metri, care constituia ţinta noastră. Ideea era ca noi să depistǎm avionul şi să tragem apoi cât mai precis în manşa de pînză de după el. Mitraliera era deja calată la sol pe cele patru farfurii metalice, cu roţile suspendate. Cei doi servanţi ţineau în mâini benzile lungi de cartuşe de 18,5 mm ce ieşeau din lăzile lor verzi de lemn. Servanţii ăştia aveau viaţă grea. Când ochitorul declanşa tragerea asupra manşei cu toate cele patru ţevi, mitraliera vibra în aşa hal încât un nor alb de praf se ridica de sub farfuriile ei de tablă, şi servanţii de-abia se mai zăreau. Mai mult, tuburile cartuş trase, erau scuipate pe nişte găuri prevăzute cu ghidaje de tablă, in partea de jos a mitralierei, şi îi loveau cu regularitate peste picioare pe cei doi amărâţi. Unde mai pui că erau şi fierbinţi! Eeei şi la un moment dat, când eram noi în focul tragerii, i se blochează pedala de picior pentru declanşarea focului lui Hruza, ochitorul nostru. Se uită la ea, dezlipindu-şi ochii de pe firul reticol al aparatului de ochit, apasă odatǎ – nimic, încă o datǎ – tot nimic. Trece pe foc manual şi, privind prin aparatul de ochire se face alb ca hârtia la faţă!  În centrul firului reticul era avionul şi nu manşa!!! Din cauza vechimii bătrânei noastre mitraliere, frâna ce ar fi trebuit să îngheţe deplasarea circulară a platformei cu cele patru ţevi, mai permisese continuarea roţatiei cu încă vreo 5 grade. Suficient să îl dea jos pe săracul pilot cu avion cu tot! Adrian s-a coborât clătinându-se de pe scaunul lui de ochitor, şi străduindu-se să nu verse, ne-a anunţat că el nu mai trage nici un foc! Ceea ce s-a şi întâmplat în ziua respectiva. Cât priveşte pilotul avionului, cred că nici până azi nu ştie (dacǎ o mai fi trăind), cât de aproape a fost de Dumnezeu în ziua aceea!

Bun-bun, dar cum rezolv eu treaba cu datul distanţei corecte?  “Soldatul român se descurcă!” era un enunţ pe care ofiţerii îl rosteau adesea, cu ton peiorativ sau fals laudativ, atunci când nu voiau, nu puteau, sau le era prea lene să ne asigure cele necesare,(hrană, haine, transport, etc). Şi aşa am făcut şi eu, constrâns de împrejurări. M‑am adaptat, şi am reuşit spre satisfacţia lent-ului nostru, să particip cu brio la FB-ul obţinut în final de plutonul AA de la P.  Cum am făcut? M-am tras mai aproape de vecinii noştri de poligon, tunarii de calibru 120. Aceştia aveau în dotarea lor un telemetru electronic modern cu baza 7 metri montat pe o remorcă. Aparat de precizie, ce mai, nu ca jegul nostru! Eu mi-am ridicat urechile de la căciulă să aud mai bine, şi când zicea servantul lor “17” strigam şi eu “17!”, şi tot aşa!

Am amintiri frumoase din perioada tragerilor de la mare. Cred că a fost perioada în care armata s-a apropiat cel mai mult de ceea ce credeam eu că ar fi trebuit să fie. Tragerile de noapte, cu luminile fantomatice ale trasoarelor luându-şi zborul spre largul mării.

Tunurile de 120 trăgând decalat şi desenând flori stranii cu câte trei petale luminoase pe bolta înstelat

Tragerile cu rachete cu două trepte, sau rachete interceptoare de rachete …frumos! Spre sfârşitul lui martie ne-am întors la bază. La P. totul era neschimbat înafara pădurii Bujorului ce începea să înverzească şi care semăna cu un Camembert mucegăit, din cauza asta. Lunile următoare s‑au scurs fără mari evenimente.

ă.

ceam multă gardă. TR-iştii noştri o făcuserǎ în perioada cât noi fuseserǎm la trageri şi acum trebuia să ne scoatem pârleala! Am aflat cu această ocazie că se făcuserǎ oarece modificări pe la postul din clădirea comandamentului cum ar fi: o platformă cu senzor la postul de la drapel şi un sistem de securizare cu celulă fotoelectrică a uşii de la DS (documente secrete). Bineînţeles ambele sisteme se montaseră în cel mai mare secret şi nimeni nu ştia de ele, în afară de toată unitatea şi de comunele limitrofe!  Chestia cu celula foto de la uşa de la DS ne-a mai alungat plictisul.  Cât stăteam în acel post, trei ore lungi de noapte adâncă, ne mai distram cu ofiţerul de serviciu. Îl lăsam liniştit să adoarmă, după care băgam ţeava armei prin grilajul de protecţie din fier al uşii. Fascicolul celulei fotoelectrice se întrerupea şi soneria de alarmă începea să sune ca turbată în camera ofiţerului de serviciu. Soldatul din post trebuia să fugă la locul său şi să priveasca cu o privire tâmpă la ofiţerul cu cămaşa afară din pantaloni, cu faţa umflată de somn şi ochii roşii, ce se repezea încheindu-se la porthart şi bolborosind, la uşa DS. Deschidea grăbit grilajul şi verifica dacă totul e în regulă. După care se întorcea în cameră bolborosind ceva mai tare. Bineînţeles că era lăsat preţ de jumătate de oră să se liniştească după care manevra se repeta. Cam la a treia intervenţie, când bolboroselile deveneau Paşti şi Dumnezei spuse clar şi răspicat, OS-ul începea să priveasca bănuitor şi cu duşmănie la soldatul de gardă, care cu ochi galeşi şi mâna sprijinită regulamentar de patul armei, privea imperturbabil agitaţia superiorului. Ceva îi spunea acestuia că nu e totul în regulă cu soldatul ăla, dar nu-l putea întreba sau măcar înjura în legătură cu subiectul, acesta fiind strict secret! Distracţie mare!!

Cu platforma cu senzor de greutate de la drapel era mai nasol. Nici nu ştiu dacă era adevărat!  Nu s-a produs vreun incident din cauza ei, dar umbla vorba. Şi decât să iei nişte zile de arest, mai bine suflai şi în iaurt! Postul de la drapel era cel mai important. Se zicea că dacă se furǎ drapelul unităţii, semn maxim de dezordine şi anarhie în unitate, ofiţerii superiori sunt destituiţi, li se taie soldele şi alte nasoale din astea. De aceea postul era foarte important şi deşi era înăuntru, la căldurică, era evitat de toţi cei din gardă. Acolo nu puteai fuma o ţigară, sau sta jos, sau fluiera vreo melodie, sau măcar să faci pipi! Ne salva pentru aceasta din urma necesitate fiziologică ficusul comandantului. Amplasat lângă drapel, avea o bogăţie de vas de lemn pătrat, vopsit bineînţeles în verde, cu latura de vreun metru, numai bun pentru aşa ceva! Da! Dar acum platforma fusese amplasată la vreun metru şi ceva de vas! Şi nu mică ne-a fost mirarea când, venind să schimbăm postul respectiv, l-am văzut pe sărmanul soldat, cotorsionat în fel şi chip, cu un picior pe budana de lemn a ficusului şi cu celălalt crăcănat pe platforma cu senzor, încercând cu disperare să facă pişu la ficus fără să declanşeze alarma platformei!

Între timp, la arest, unde nu mai îmi aduc aminte cum nimerisem, am învăţat de la un alt arestat cum să deschizi o cutie de conserve fără deschizător, frecând-o de podeaua din beton aspru până când se subţia tabla. Cum să introduci vodca în unitate fără să te prindă controlul de la poartă, în sticla de spirt medicinal după ce, în prealabil se punea în ea câteva picături de cerneala. Şi alte mici trucuri necesare optimizării vieţii în cătănie.

Timpul trecea şi iată că într-o bună zi, Petre, Hruza, şi ceilalţi din ciclul doi, au predat efectele la magazie şi ne-am îmbrăţişat de despărţire, promiţăndu-ne să ne scriem şi să ne vedem după armată. E foarte ciudat cum aceste promisiuni, în care crezi cu toată tăria pe moment, nu sunt niciodatǎ ţinute! De către ambele părţi! La fel se întâmplă cu simpaticele cunoştinţe din vacanţe, excursii şi sejururi la mare…De ce oare?  Poate ca să nu amesteci irealul amintirilor din colorata vacanţă cu realul şi cenuşiul cotidian? Nu ştiu. Pe caporalul Momeu nu l-am mai bătut, cum ne juraserǎm de atatea ori să facem când ne chinuia la instrucţie, ba chiar i-am urat liberare placută! În ţoalele civile, cam ponosite, pǎrea un tip mic şi insignifiant ceea ce probabil şi era. Era unul din cei mulţi pentru care armata, unde avuseseră în subordine oameni, va rămâne pentru toata viaţa reperul de vârf al succesului existenţei lor amărâte! Îi vezi pe câte o bancă în parc, bătrâni şi ponosiţi destăinuindu-se altui moş ştirb de pe aceeaşi bancă: “auzi, eu în armată am fost caporal! Şase oameni am avut în subordine! Ehee! Nici unul nu sufla în faţa mea!”

Şi uite aşa, ne-am trezit numai între noi, cei din ciclul unu, că trebuia să facem acum şi curat, şi grupă de serviciu la bucătărie, şi sectoare, şi toate cele… Nefiresc însă era faptul că acum nu mai avea cine să ne comande să facem toate astea! Caporalii şi sergenţii erau acum foştii nostri camarazi, cu care mâncaserǎm o pâine amară împreună, aşa că nu prea îi luam în serios. Ciudată senzaţie! Mirosea uşor a anarhie! Regula “Soldatul nu trebuie să aibă timp să gândească” era încălcată!  Era nevoie de ciclul unu ca de aer, ca să se păstreze disciplina militară care, acum ne dădeam seama, se baza mult pe ierarhie şi ascendent moral impus cu forţa (sau regulament, ceea ce e cumva totuna!).

Pe la sfârşitul lui mai, ne veniră şi nouă pufarinii! Ni se păreau împiedicaţi, prea timizi… Ce dracu’ să facem cu aşa material?! Îi priveam pe noii veniţi ironic, de pe poziţia de veterani de ciclul doi în toată puterea cuvântului acum: “Băi, ne-au venit femeile de serviciu!”, ne spunem unul altuia, suficient de tare să ne audă şi ei, cei noi, care zăpăciţi complet de noile schimbări, clipesc fără să înţeleagǎ ce li se întâmplă, ca bufniţele scoase brusc la lumină!

Nu aveţi senzaţia de “Déjà vu”? Intr-adevăr, aproape identic se petrecuse şi “descălecatul “ nostru în militărie, acum opt luni şi mai bine. E fantastic cum plăcerea de a-ţi asupri şi umili aproapele se perpetuează generaţie de generaţie în armată. La urma urmei sunt de fapt toţi aceiaşi tineri, de aceeaşi vârstă (uneori pufarinii sunt mai în vârstă decât veteranii, din varii motive). Cu toate astea, unii sunt pufarini şi altii veterani! Şi trebuie să fie foarte clar acest lucru! Veteranii au (sau ar vrea să aibă, dacă s-ar putea), drept de viaţă şi de moarte asupra pufarinilor!  Şi încep să-i chinuiasca pe noii veniţi exact cum fuseseră şi ei chinuiţi de către predecesorii lor de ciclul doi, care, acum fiind făcuţi bărbaţi de către stagiul militar (altă stereotipie idioată!) plecaseră pe la casele lor.

Au inflorit dovlecii!! De la stânga la dreapta sus: Cangea Teodor, locotenentul nostru Pârvulescu (băiat de zahăr!), Dragnea Lucian, Eu. În rândul de jos tot de la stânga: Ilie Jorovlea, Teaşcă (nu îmi amintesc numele, ci numai porecla – mare poamă! Mecanic auto în civilie, şi Gontaru. Acesta din urmă avea să devină sergent şi comandant al plutonului nostru AA (antiaeriană). Era un tip din Vultureşti, un sat de prin fundul Moldovei. Avea un defect la un ochi, care îi dădea un aer şi mai fioros, oricum era el negru şi nu prea frumos de fel! Va fi singurul din pluton cu care aveam să mă bat (pentru o conservă de peşte în ulei!). Dar despre toate astea, mai târziu.

Încep din nou prin dormitorul nostru torturile pe care le trăiserǎm şi noi în perioada de instrucţie: trenuleţul, raportul la pat, dezechiparea la chibrit, îmbarcaţi-
-debarcaţi, şi celelalte. Acum noi suntem cei ce le comandă, şi alţii transpiră cu ochii holbaţi de spaimă, ca să le execute. Îmi aduc aminte de “Împăratul muştelor”. O carte despre nişte copii care naufragiazǎ într-o insulǎ pustie, fără altă autoritate sau persoană matură, şi care naufragiază şi moral, spre cultul violenţei şi al asupririi celui mai slab. Oare asta să fie natura umană în esenţa ei?

Rezist tentaţiei de a mă simţi Dumnezeu pentru o zi, şi nu cad în păcat. La fel ca mine fac Moraru şi alţi caporali. Teaşcă însă e cuprins de frenezia puterii. “Ce, trebuie să ştie şi ei ce e armata!” e scuza lui, dar obrajii îmbujoraţi şi satisfacţia cu care dă ordinele îl trădează. În subordinea mea, ca soldat fruntaş-telemetrist nu am decât trei oameni. Se cheamă grupa comando a plutonului. E un ceasornicar, Matei, un ardelean pe nume Barcăuan şi un oltean (parcă Popescu) care este detectorul de gaze al plutonului. Niciodată nu am reuşit să aflu cum detecteaza el gazele şi cu ce, dar, mă rog, probabil că trebuia să fie şi aşa ceva în vreo organigramă a armatei, şi iată că era! Cei trei priveau cu spaimă ce se întampla cu colegii lor pufarini de la alte grupe şi nu ştiau cum să se pună mai bine cu mine, să îi protejez în continuare. Bărcăuan îmi dădea palincă şi slană când primea pachete, Matei  îmi dădea ţigări Kent de la ofiţerii cărora le repara ceasurile, iar Popescu, ca orice oltean pragmatic, imi zâmbea dulce, şi atât!

MUNCILE DE VARĂ ÎN BALTA IALOMIŢEI

            Timpul trecea inexorabil. AMR-ul scădea cu fiecare semnal de trompetă ce anunţa deşteptarea pentru o nouă zi de instrucţie cu proaspătul lot de pufarini. Pădurea Bujorului nu mai semăna de mult cu o reţea mucegăită cu tente verzui de Camembert. Acum părea un zid monolit de beton verde, fără fisuri. Iarba îşi pierduse verdele proaspat şi lucios (verde-Veronese, ar fi spus unchiul meu, pictorul), din luna aprilie-mai, şi devenise de un verde închis, opac. Tufele crescuseră şi tot păsăretul local, după scandalul nupţial de triluri şi ciripituri din luna mai, care tocmai trecuse, se ocupa, grăbit, cu ghiftuirea tinerei generaţii înaripate. În acest cadru bucolic, uşuraţi în sfârşit de greutatea ţinutei de iarnă, am primit într-o bună zi vestea că urma să participăm, în curând, la “muncile de vară”.   Nu eram sigur dacă era o veste bună sau rea. Rutina de cazarmă era destul de plictisitoare dar şi necunoscutul deplasărilor, de obicei, în armată, nu aduceau nimic bun. Auzisem de la foştii nostri veterani diverse istorii despre plecările “la munci”. Erau totdeauna interpretabile, în funcţie de cine le povestea. În perioada în care am făcut stagiul militar, armata, mai precis contingentele de trupeţi pe perioade determinate, erau folosiţi la tot felul de şantiere naţionale şi campanii agricole, unde prestau muncile cele mai grele (de obicei necalificate), gratis, numai din “patriotism şi abnegaţie revoluţionară” cum scria în gazeta armatei “Apărarea  Patriei”, ce se distribuia, tot gratis, pe la unităţile militare.

Şi astfel, într-o bună zi, ne-au dat iar calabalâcul de deplasare, şi pe-aci ţi-e drumul pâna în Balta Ialomiţei, la culesul grâului! Nu-mi mai amintesc drumul până acolo. Nici trecerea Dunării. Îmi amintesc doar faptul ca am ajuns pe înserat, cu camioanele, în mijlocul unei vaste întinderi galbene de grâu cât vedeai cu ochii, la o bază de lucru unde era cazată şi o coloanǎ de basculante de prin Maramureş. Se vedea de departe în pustietatea aia, fiind marcată de singurii copăcei (nişte salcâmi rahitici) din 360 de grade de orizont! Se compunea dintr-un fel de baracă tip vagon, lungǎ de vreo 30 de metri, din scânduri de lemn acoperit cu carton asfaltat peticit.  Vopseaua coşcovită ce atârna în solzi pe scândurile şi cercevelele ferestrelor, se asorta cu sforile de rufe pline de lenjerie intimă şi ciorapi peticiţi ce atârnau pe la ferestre. Şoferii erau însoţiţi de nişte vivandiere, cam una la 5-6 şoferi, care le mai spălau din ţoale, şi dădeau naştere la scandaluri zilnice, ba din cauza dispariţiilor chiloţilor şi ciorapilor de pe sârme, ba din cauza favorurilor sexuale prost gestionate la beţie, ba din diverse alte pricini.

Era greu să nu apară scandaluri, baraca neavând despărţituri şi ei stând practic de-a valma, în nişte paturi de campanie supraaglomerate, cu muştele bâzâind în jur ziua şi corul de ţânţari ţiuind noaptea. WC-urile erau la vreo 40 de metri de baracă, în nişte cabine de lemn. Până acolo ducea o poteca străjuită de urzici, pe care trebuia să mergi cu multă atenţie ca să nu calci în diverse mormane de rahat bâzâitor, ce fermenta în soarele torid al verii. Erau producţiile bolnavilor  de un fel de dezinterie provocat de apa unicei fântâni, care nu mai reuşiseră să ajungă la cabine. De fapt nu era nici o sfârâială nici dacă ajungeai la cabine. Înăuntru era o căldură înăbuşitoare, un miros insuportabil, şi roiuri de muşte şi tăuni înţepători. Erau şi păianjeni de diverse mărci şi specii, ale căror muşcături produceau o frumuseţe de umflături roşiatice care te mâncau şi dureau în acelaş timp. Un regal!

Fântâna, unica sursă de apă, era amplasată ştiinţific la vreo 30 de metri în partea cealaltă a bungalow-ului şoferesc. Seara trebuia să mergem acolo, să ne spălăm pe dinţi şi pe feţele pe care sudoarea uscată de peste zi lăsase cruste de sare. Era un chin! Roiuri de ţânţari bâzâiau intrându-ţi în nas şi în ochi, cel ce se spăla pe dinţi trebuind între timp să se plesneascǎ frenetic cu prosopul peste umeri şi cap, pentru a mai reduce din înţepături. Privit de departe acest straniu balet, făcut solo sau în grupuri, dădea pe înserat un aspect de curat balamuc taberei noastre de muncă. Ceea ce şi era, de fapt!

Acolo, la fraţii şoferi, am văzut cum se prepară Hamfurlaiul (sau Matrafoxul). Era pur şi simplu spirt medicinal pe care doritorii îl filtrau printr-o felie mai groasă de pâine pentru a-l mai albi. Ziceau ei că nu mai e nici atât de toxic, şi era băutura localǎ de succes (cea mai apropiatǎ alimentară fiind la peste suta de kilometri de noi). Feţele buhăite, privirea rătăcitǎ, lipsită de expresie şi pungile de sub ochii “doamnelor” locale spuneau însă altceva!

Barăcile nostre de lemn erau separate de dormitorul comun al şoferilor, în latura dinspre WC-uri. În baraca mea erau vreo 7 paturi de campanie. Era ceva mai mult spaţiu decât la şoferi dar şi calabalâcul nostru era mult mai redus şi mai organizat. Noaptea, deşi căldura înnăbuşitoare continua, dormeam cu păturile trase peste cap de frica escadrilelor de ţânţari al căror zgomot se auzea permanent şi neîntrerupt, ca un vuiet. De închis ferestrele nici nu se putea pune problema!

De a doua zi am fost repartizaţi la diverse munci. Eu, fiind mai mare, am fost repartizat unde era mai greu. Trebuia să ridic cu furca baloturi de paie de grâu, sus pe şaua de 6 metri pe care se făceau şire ce trebuiau transportate undeva, “pe continent”. Monea Ştefan, vecinul meu din Bucureştii-noi, stătea sus pe remorcǎ şi aranja baloţii. După câteva zeci de baloţi ridicaţi în colţii furcii până sus pe şa, eram lac de apǎ şi pielea mă ustura la orice atingere cu firele tăioase de iarbă sau paie. Munceam dezbrăcat până la brâu , cu o pălărie de pânză “proasta mamei” în cap, contra insolaţiei. Şi cam asta făceam toată ziua! La prânz ne aduceau de mâncare un fel de terci alb de făină, cu nişte puncte negricioase, pe care îl mâncam din gamele, ciuciţi pe vine. Îi zicea ciulama! Într-un târziu, am realizat că boabele negricioase nu erau de piper sau bucăţele de carne, cum crezusem iniţial, ci cadavre de muşte învelite în pasta aia gelatinoasă. Chestia mi-a tăiat orice poftă de mâncare în aşa hal încât, câteva zile la rând, nu am mai putut să mănânc. De fiecare dată, îmi spuneam că trebuie să bag ceva în gură pentru că altfel nu voi rezista, dar nu eram în stare! Nu eram vreun mofturos. La unitate mâncasem cu succes viermi din macaroane, gărgăriţe de făină şi alte delicatese ce ni se serveau uneori, când loturile de alimente erau “mai expirate”. Ba mâncasem şi o ditamai coropişniţǎ (sau alta coleopteră asemănătoare) ce o găsisem în varza de la prânz, numai ca să-mi dovedesc că pot şi că sunt tare, dar terciul ăsta cu muşte, m-a dat gata!

Seara, când ne întorceam rupţi de oboseală (în remorcile trase de tractor dacă ne făceam planul, sau pe jos prin praful până la glezne al drumului, în spatele remorcii goale, atunci când nu îl făceam), ne aşezam la masă. Masa era de fapt o capră de lemn lungă aproape cât baraca şoferilor, aşezată în faţa acesteia. Stăteam pe scaune sau bănci de lemn de-o parte şi de alta, înconjuraţi de lumina, ca mierea, a apusului. Pe scândurile de lemn ale mesei, erau bătute în cuie, castroane de aluminiu. În ele se punea cu polonicul…aceeaşi “ciulama” asezonată cu defunctele mirodenii înaripate. După masă, totul se spăla cu un furtun cu apă sub presiune.  Economic, simplu şi eficace!

Şoferii mâncau de-a valma cu noi. Într-o seară, în timp ce alegeam muştele cu lingura, mă trezesc că vecinul meu din dreapta, un şofer, primeşte în cap un mare scaun de lemn, care îl umple instantaneu de sânge! Am rămas cu lingura în aer aşteptând să-mi vină rândul! Tipul care îl atacase nu scosese nici o vorba. Pur şi simplu venise cu scaunul în mână ca orice gospodar la masă, îl ridicase şi îi trăsese ăstuia una în numele Tatălui, de îl lăsase lat!  Mâna îmi tremura pe lingură şi am ramas aşa, cu capul între umeri, aşteptând următoarea lovitură, până când l-au luat de la masă pe ăla şi l-au dus să-l bandajeze. Se pare că aveau de împărţit ceva mai vechi apropo de nişte bani datoraţi ….sau ceva! De ce cu lingura în aer veţi întreba, şi nu cu furculiţa?  Ei bine pentru că în armată, în deplasări, cu lingura se mănâncă totul. Majoritatea nici nu îşi mai luau furculiţele, o greutate în plus în raniţă! Cu lingura mănânci cu succes şi lichide şi solide, şi nici nu-ţi curge sosul sau firmiturile printre dinţii utilajului, uite de-aia!

Deci după vreo trei zile de post apropo de ciulama, într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe platouaşul din faţa barăcii unde se ţine în fiecare zi raportul de dimineaţă, mă prăbuşesc din picioare, ca o scândură, cât sunt de lung, hotărându-mă să leşin în faţa superiorului. Acesta, văzând că sunt alb la faţă ca hârtia şi deci că nu “fentez”, anunţă prin staţie şi cere asistenţă medicului militar arondat unităţilor din Balta Ialomiţei pentru un consult. Şi iată că a doua zi, pe la prânz, un norişor de praf se vede deplasându-se pe întinderile nesfârşite ale “Bălţii” Ialomiţene. Nu era unul din vârtejurile de vară ce apar adeseori prin zonă, ci însuşi dom’doctor (maior), cu IMS-ul lui. Coboară din maşină, bea un pahar cu apă, se uită la mine. “Mmda…”, zice el, întorcându-mi ploapele pe dos, “…anemie…”.  “Să mănânce mai multe fructe şi fripturi în sânge!” zice, se suie în IMS şi pleacă.

Bineînţeles că de fripturi în sânge şi fructe nu putea fi vorba! În schimb am fost schimbat de la baloţi, la înregistrat camioanele într-un carnet. Chestie uşoară. Monea era şi el cu mine, păţind-o şi el urât cu castrat-ul porumbului.

Cu ce!? Veţi zice pe bună dreptate. Ei da, există! Se face pentru obţinerea hibrizilor, şi anume în felul următor:

Se plantează  patru rânduri dintr-un anume fel de porumb şi două rânduri din felul cu care vrem să îl încrucişăm pe primul, şi tot aşa.  Când porumbul înfloreşte, se rup spicele cu polen din vârful celor patru rânduri, lăsând ca mătasea feciorelnică a ştiuletelui să fie fecundată fără jenă de polenul din spicele celor două rânduri rămase. Şi uite aşa, am făcut agronomie!

Pe noi ne duceau de dimineaţă la tarlaua experimentală şi după ce tov. locotenent Bratu ne arǎta care rânduri sunt băieţei şi care fetiţe, ne apucam la smuls spice. Problema era că spicele erau, sus, în vârf! Pentru mine la 1m87cm mai mergea, dar pentru cei mai scunzi era oarece chin să stai cu mâna pe sus tot timpul, mai ales că un rând avea cam trei kilometri! Locotenetul Bratu, stătea urcat pe cabina tractorului de la marginea lotului şi urmărea activitatea, astfel încât nimeni să nu stea!  Aşa a aflat camaradul meu Monea că este alergic la polenul de porumb! Pe la ora zece au început să îi apară pe faţă şi braţe nişte umflături ciudate, roşietice, ca nişte brâie. Pe la doisprezece era tot umflat şi se simţea rău. Bratu, după ce l-a dat înapoi în lan de vreo două ori, a trebuit sa accepte şi să concluzioneze până şi el, cu creierul lui de bibilică, cu o singură circumvoluţiune şi aia cauzată de cozorocul şepcii, că problema e totuşi serioasă!

Aşa că acum, făceam amândoi hârtii.

Cea mai nenorocită activitate pentru mine, băiat de asfalt, în Balta Ialomiţei, a fost prăşitul porumbului! Mi se rupea inima de sărmanii porumbi, care săreau tăiaţi fără milă de sapa mea! Mă chinuiam să îi feresc şi nu reuşeam! Spatele mă durea de la poziţia aia trei sferturi aplecat; ceva era sigur în neregulă; făceam eu ceva greşit, dar nu am reuşit să aflu ce! Colac peste pupăză, nimerisem şi alături de Tiţoiu, un tovarăş ţăran de meserie, probabil specialist în sapă la concursurile şi olimpiadele locale de la el din sat, care prăşea cu o viteză şi nonşalanţă de mare virtuoz! Pe la ora unsprezece deja de-abia îl mai zăream în depărtare. Bineînţeles din spate! Bratu îmi zicea: “Chiriac, n-ai chef de lucru, ai!?” şi mă punea să mă întorc în urma remorcii seara, pe jos şi cu sapa în cârcă!  L-am rugat seara pe Tiţoiu să o lase mai încet, să se mai gândească şi el la rudele lui moarte, la gagică, să mai facă o pauză, ceva!  Mi-a zis: “Băi, scuză-mă! Asta e viteza mea, aşa sunt eu învăţat. Mai încet nu pot!”.  Era sincer.

Marşurile mele crepusculare, în urma remorcii au continuat aşadar (uneori şi cu “cântec înainte marş!”), până am fost mutat de la prăşit la o motopompă care scuipa apă într-un canal de irigaţii. De pe urma acestor marşuri, solitare sau în grup, am rămas cu amintirea celor mai frumoase apusuri de soare văzute vreodată “ever”(vorba fiică-mii).

Cerul era cât vedeai cu ochii, verde ca aripa de fluture. Orizontul era foarte jos şi nici măcar o tufă nu obtura spectacolul ceresc. “Nu tu tufiş, nu tu copăcel”, ce să mai vorbim de blocuri sau macarale. Totul era liniştit şi tăcut ca la facerea lumii, de jur împrejur, cât vedeai cu ochii. Câte o ciocârlie întârziată mai dădea glas, după care tăcea, ruşinată de solemnitatea momentului. Nu sufla nici o boare, dar căldura zilei deja trecuse şi aerul era plăcut, respirabil. Soarele, către asfinţit, găsise doi-trei norişori ca nişte sfori, cu care să se joace şi să-şi etaleze toate reflexele de oranj şi auriu de pe paleta sa, cu care le borda artistic marginile zdrenţuite. Câteva mănunchiuri de raze scăpau de sub marginea norişorilor, precum imaginea Sfântului Duh din tablourile de gen din şcoala italiană timpurie. În zona umbrită a bolţii, tonurile de roz şi ocru-cald treceau în gri-uri subtile cu irizaţii de verde-crud şi albastru, spre mov-ul orizontului, prevestind apropierea nopţii. În fiecare seară, tabloul se schimba, rămânând totuşi acelaşi. Păcat că noi, cei de la oraş, nu mai suntem în stare să sesizăm aceste frumuseţi care ar putea să ne mai lumineze viaţa plină de frustrǎri citadine, generatoare de nevroze, pe care o ducem. “Las-o aşa! Ce te bagi?!” parcă o aud pe fiică-mea, psiholog de meserie, în permanentă căutare de noi pacienţi.

La motopompă era boierie! Tot ce aveam de făcut era să o pornesc, să stau să o păzesc, să o opresc, şi în caz de defecţiune să raportez. Nu îţi trebuiau cine ştie ce doctorate pentru asta. Din uniforma şi disciplina militară nu mai rămăsese nimic. Funcţionam în tenişi, şort, şi “proasta mamii”.

Dar tot ce e bun, nu ţine mult (pe lângă că e ilegal sau îngraşă), aşa că într-o zi am fost smulşi violent din baltă şi duşi de urgenţă cu camioanele la Slobozia. Venea viitura! Era vara lui 1975 în care inundaţiile şi-au făcut de cap, şi râul Ialomiţa la fel.  Dar soldatul român (adicǎ noi) care stă de strajă patriei cu preţul vieţii neprecupeţit, şi prin baltă trece (ca şi regimentul zece)!  După cum vom vedea în continuare.

INUNDAŢII LA SLOBOZIA

După cum vă povesteam, într-o bună dimineaţă, cam pe la prânz, am fost luat cu alarmă de lângǎ motopompa mea dragă, şi încărcat, fără menajamente, într-un camion, împreună cu alţi tovarăşi. Efectele urma să le primim la destinaţie, fiind adunate de alţi confraţi de la bază. După oarece timp am intrat în oraşul Slobozia, şi cum între timp aflaserǎm de ce am fost săltaţi atât de urgent,  ne-am gândit să mai ridicăm un pic moralul populaţiei locale, aşa că, dacă vedeam vreun grup de bătrâne cu nepoţeii de mână pe trotuar, strigam cât ne ţinea gura: “Fugiiiiiţi, viine viituraa, viine sfârşitul luumiii!!”. Chestie care, în contextul dat, era chiar nasoală, dar ce să pretinzi de la nişte tembeli care, după ce că aveau vârsta critică de 20 de ani, mai fuseserǎ şi bătuţi de soare în cap atâta timp!

Am fost cazaţi la un internat sau grădiniţă cu orar prelungit. Copii plecaseră acasă fiind vară şi vacanţă, deşi auzisem că ar fi fost cam orfani de fel…în orice caz, “nu erau la post în dispozitiv”. Pe pereţi erau agăţate diverse foi desenate de copii şi pictate cu acuarelă. În scurt timp, ne-am dat seama că paturile ne veneau cam până la genunchi, fapt care ne-a pus la grea încercare capacitatea de adaptare când voiam sǎ aţipim. Altă parte din băieţi au fost cazaţi în sala de sport a liceului, pe a cărei pardoseală se întinseseră saltele de burete. Acolo se putea dormi ca lumea, deşi era un miros specific provenit din emanaţiile atâtor perechi de bocanci. Majoritatea dormeau cu bocancii în picioare, de frică să nu le fie furaţi în timpul somnului. Chestie care a dat naştere la o anumită încurcătură la un moment dat! Deşi munca la încărcat saci de nisip şi la croit diguri pe marginea şoselelor era epuizantă, hormonii nu se astâmpărau şi pace! Unii dintre don’juanii trupei au intrat într-o seară în căminul de fete al liceului, încurajaţi de chicotelile bezelele şi gesturile provocatoare ale ocupantelor. Fetele se distrau de minune când vedeau ce figuri tâmpe făceam atunci când ele, câte două-trei la un geam, îşi trăgeau, făcându-ne cu ochiul, tricourile peste cap, arătându-ne sânişorii şi cerându-ne să le dăm note. “Care sunt mai mişto, soldatule?!”, ne strigau ele cu glasuri cristaline, scuturandu-şi buclele şi chicotind de zor. Imaginile astea, nouă, care de aproape un an nu mai văzuserǎm parte femeiască (înafara ţigăncilor negre şi cu nasuri coroiate de la groapa de gunoi a unităţii), ni se păreau fiinţe dintr-un paradis plin de promisiuni, care culmea, iată, era aici la doi paşi! Bineînţeles, când baieţii au intrat tropotind cu bocancii pe holurile căminului, dornici de socializare, fetele s-au speriat şi au început să ţipe. Portarul a chemat urgent poliţia care…nu a mai găsit nimic, decât nişte geamuri deschise pe la etajul unu. Ca prin minune, drăcoaicele de fete deveniseră brusc domnişoare cuminţi şi respectabile, oripilate de ce era să li se întâmple! « Vai, tu ! Mi-e răău ! » Aflând din declaraţiile fostelor cosânzene, că invadatorii erau soldaţi, poliţaii s-au prezentat la sala de sport a liceului, transformată în dormitor de campanie. Aici luând o porţie de damf de bocanci în nas la intrare, au observat că soldaţii dorm. “Se prefac!” a zis Garcea & Co, şi, după o matură gândire, i-au ridicat pe loc pe cei cu bocanci în picioare. “Ăştia au fost pe afară şi n-au apucat să-i scoată!”, au decretat ei, şi i-au dus pe toţi la secţie. De unde în vreo două ore le-au dat drumul pentru că ăia nici nu ştiau ce se întâmplase!

Imaginile de la inundaţii imi apar oarecum disparate în memorie. Revăd şoseaua de intrare în Slobozia, cu oglinda nesfârşită de apă, sacii de nisip pe partea dinspre Ialomiţa şi un taluz de vreo trei metri adâncime pe partea cealaltă. Nivelul acela atât de jos ne dădea fiori, pentru că ne arăta de fapt cât de sus e apa în partea cealaltă! După câteva şiruri de porumb se vedea combinatul chimic din Slobozia pe care trebuia să-l protejăm (dacă s-o putea!).  Altă imagine e cea cu căprioara, venind înot de pe întinderea de apă, şi ieşind la mal, epuizată, chiar în mijlocul nostru…Frica de înec fiind mai mare decât frica de om!  Stâna pe care ne-a rugat un cioban să i-o încărcăm într-un camion de ocazie, dându-ne în schimb un ceaun de lapte cu mămăligă proaspătă. Cea mai bună mămăligă cu lapte din viaţa mea! “Băi Chiriac, nici urechile nu ţi se mai vedeau din castron!” îmi zicea Teaşcă, admirativ, cu ochii holbaţi a şugubeaţă uimire.

Pentru că situaţia devenise critică nu ne-am mai culcat la cǎmin ci direct pe pământ, sub camioanele de la marginea şoselei (oricum era incomparabil mai confortabil decât în mini-paturile alea!). Din jumătate în jumatate de oră veneau nişte camioane de mare tonaj pe care scria “Stavostroj”, ce basculau câte un deluşor de nisip pe care noi, cu lopeţile, trebuia să îl aşezǎm la marginea drumului, ca un dig. Nu ştiu cât de eficient era nisipul ăla împotriva apei, dar mă rog…nu mă pricep, nu mă bag! Sacii de plastic umpluţi cu nisip, aia da, înţelegeam. Dar nisipul pur şi simplu…aşa..! În fine!

O altă imagine ce îmi apare clar în minte din aceastǎ perioadă este noaptea, în cariera de nisip, pe ploaie. Cum vă puteţi imagina, ploua mai tot timpul (de unde şi inundaţiile!). Într-o seară am fost aleşi vreo câţiva (nu ştiu după ce criteriu, eram prea obosit să mai judec), şi am fost luaţi de pe marginea şoselei cu căprioare, şi duşi la cariera de nisip. Aici ni se dădeau saci de plastic cam de vreun metru şi ceva înălţime, pe care trebuia să-i umplem cu nisip. Pentru a nu ne uda leoarcă de la ploaie, făceam nişte găuri pentru cap şi mâini în sacii ăia şi ni-i trăgeam peste cap. În groapa aceea imensă de nisip, plină de utilaje ciudate prevăzute cu reflectoare orbitor de puternice, se vedeau astfel forfotind, cu mişcări sacadate de roboţi, nişte arătări lucioase ce mişunau prin ploaie. Unghiurile ciudate de iluminat ale reflectoarelor, îmbrăcămintea noastră din plastic ud ce lucea metalic în noapte, peisajul extraterestru al gropii de nisip, totul era parcă rupt din “Războiul lumilor” al lui H.G. Wells! Lucram continuu, umplând saci de nisip. Câteodată adormeam cu sacul în mână şi cu ploaia picurându-mi pe obraz. Eram trezit cu bocancul de locotenentul ce ne supraveghea. Nu era un gest brutal. Pur şi simplu era şi el prea obosit să se mai aplece. “Hai mă, scoală!”. Şi trecea la altul. M-am convins de asta când  l-am văzut şi pe el înghiontit cu bocancul de tov. căpitan, când îl furase, la rândul lui, somnul.

Nu mai ştiu cum am ajuns apoi în unitate. Am impresia că nu am mai trecut prin Balta Ialomiţei ci am venit direct la P, după ce ameninţarea inundaţiilor trecuse. Regimentul ăsta nenorocit, îmi devenise aproape familiar. Era un fel de “acasă” în militǎrie. Omul e un animal prin excelenţă adaptabil. Cu riscul de a mă repeta, vă zic că vorba “nu-i da românului cât poate să ducă!” ascunde multe adevăruri triste. Suntem un neam în stare să renunţe şi la principiile cele mai sfinte pentru a supravieţui! O fi bine, o fi rău…nu ştiu. Fapt este că existăm şi acum, paradoxal, insulă de latinitate într-o mare slavă, deşi nu avem renume prea bun. “Cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are!” zice o altă veche perlă de înţelepciune populară din aceeaşi gamă. Mai nou verbul
“a cere” s-a cam înlocuit cu “a fura”, dar esenţa e aceeaşi. “Când ceri prea des nu ţi se mai dă, şi atunci….ce să faci!?” parcă îl aud pe Măceluică argumentând înclinaţia lui spre “zuleală” şi “descurcăreală”, “că doar nu te-oi apuca de muncă!!”.

Cuvântul “muncă” îi trezea groaza lui Măceluică. Înregimentarea în masa celor ce moţăie în tramvaie, la ora 5 dimineaţa, pentru a se băga într-o salopetǎ jegoasǎ şi a “trage la şaibǎ” zilnic, zi dupǎ zi, an dupa an, pentru o leafă de mizerie, era pentru Măceluică de neconceput! “Mai rău ca moartea!” cum zicea el, despre pierderea libertăţii şi identităţii sale de ţigan. Furtul şi-l asuma. Ştia că îl putea duce din nou la puşcărie, fapt ce nu era de loc bine, dar era preferabil spectrului muncii!

La întoarcerea în unitate am văzut din nou vechile (dar şi mai noi) înscrisuri cu AMR-ul. Timpul trecea, sau se derula, sau se translata (după diverşi filozofi), în continuare. Soldaţii de ciclul unu, pufarinii noştri “prinseseră coajă.” Nu mai stăteau cu privirea în pământ, ba chiar aveau curajul să răspundǎ la poante cu bancuri de-ale lor. Erau deja la “next level!”.  Moraru, Feher şi ceilalţi gradaţi ce rămăseseră în unitate să îi instruiască făcuseră treabă bună. Teaşcă a tras o beţie, presimţind că epoca lui de “culcat, salt înainte!” se apropia de sfârşit. Bine, el trăgea beţii non stop cu şi fără motiv, aşa că…nimic nou sub soare! Eu mă mai duceam noaptea pe la bucătărie, la brutari când venea camionul cu saci de făinǎ. Îi ajutam cu 4-5 saci căraţi şi îmi luam cadou o pâine caldă, mirositoare, sau două. Mai pictam câte un tablou în sala AA. Mai scriam câte o scrisoare.

Îmi aduc aminte de băile făcute în unitate (nu prea multe!). Baia era o încǎpere de ciment prin care, pe sus, cam la doi metri şi jumătate, treceau vreo zece ţevi echidistante găurite din loc în loc. Ne dezbrăcam în antecameră, aranjam frumos ţinuta pe bănci, şi intram goi puşcă în camera cu ţevi. În câteva minute, prin găurele începea să ţârâie câte un firişor de apă care ne cădea pe cap. Ne apucam să ne săpunim, după care ne clăteam. Reglajul temperaturii se făcea prin răcnete în cor: “e prea rece!” sau “e prea caldă!”, deşi “e prea caldă” nu prea am apucat să strigăm. Problema era că după ce te clăteai, sigur te atingeai de cel din dreapta sau din stânga, care te umplea din nou de clăbuc şi trebuia să o iei de la capăt. La final, când eram în fine “mai curaţi şi mai uscaţi “ (parafrazând celebra reclamă de tampoane), ieşeam în antecameră să ne echipăm şi găseam hainele acoperite cu un strat gros şi alb de DDT (insecticid de pe vremea aia), care mirosea de îţi lua nasul!

În timpul iernii găsiserǎm o alternativă ca să nu mai mergem la invenţia aia ţârâitoare. Desfăceam ultimul niplu de la calorifer şi apa caldă din instalaţia de încălzire sărea până în peretele celălalt al spălătorului din pavilion. Probabil că avea rugină şi tot felul de gudroane prin ea, dar era caldă şi era şuvoi (şi ce şuvoi!). A trebuit să renunţăm când cei de la uzina termică au reclamat scăderea presiunii pe reţea, şi plutonierul de jos, de la transporturi, a raportat apariţia unor ciudate scurgeri maronii pe tavanul spălătorului lor. Ce să fie oare?!

Dar acum era cald, vară, tot felul de coleoptere veneau bâzâind din pădurea Bujorului să ne viziteze şi eu mă băgasem să zdrăngănesc la ghitară în “brigada artistică de agitaţie” a regimentului. Cu ocazia asta ieşeam afară din unitate şi mergeam până la “casa armatei“, printre blocurile ofiţerilor. Casa asta era ceva între cămin cultural şi cârciumă, amenajată la parterul unuia din blocurile ofiţereşti amplasate de o parte şi de alta a drumului ce venea de la şosea şi ducea la unitate. Era singurul punct de atracţie a amărâţilor de APV-işti în pustietatea aia. Acolo aveau loc bătăile între ei când se îmbătau şi îşi aduceau aminte care cu nevasta cui s-a culcat. Fiind un univers quasi-închis în cele 7-8 blocuri, aveau sindromul actorilor din telenovelele cu multe episoade. Acestea, având un număr de actori limitat, după buget, îi tot combină între ei în diverse relaţii amoroase, până ajung la situaţii de-a dreptul ridicole! Aşa se întâmpla şi cu nevestele ofiţerilor noştri. Majoritatea erau foste neveste ale altor ofiţeri, colegi de-ai lor, ba chiar erau unele, mai ochioase, care înşiraseră trei sau chiar patru “cadre militare”, sau cel puţin aşa umbla vorba pe la noi prin dormitor! Vă daţi seama că seara, când foştii se întâlneau cu actualul la o băută şi, luaţi de apă, începeau să îi împărtăşească din performanţele sexuale ale propriei soţii, ieşea, firesc, cu scandal!

Brigada nostră artistică era alcatuită din trei inşi fără chef. Eu, un tip cu un fluier, şi încă unul care recita versuri patriotice. Ăla recita versuri şi noi bălăbăneam un fond sonor “mioritic” pe acorduri minore. Plus ţiuit jalnic de fluier. Ceva gen “Cântarea României”, dar mult mai prost. Am păcălit şi noi sistemul vreo trei săptămâni cu lălăiala noastră după care mişcarea s-a stins de la sine.

Vara era pe sfârşite când sosi vestea că regimentul nostru va avea onoarea, ca în fiecare an, să participe la campania agricolă de toamnă, şi anume: cules de porumb în Balta Brăilei. Văzusem în ciclul unu la început fenomenul întoarcerii ciclului trei de la munci din baltă. Toţi veteranii noştri se baricadaseră în dormitoare cu uşile închise cu cheia, iar noi aveam interdicţie strictă să ieşim pe platou. Părea un episod din filmele de groază în care apar din morminte morţii vii care se hrănesc cu creier proaspăt de om, mormăind “brainn..brainn..”!  Privind pe geam, vedeam arătări nebărbierite care alergau de colo-colo pe platou în nişte uniforme rupte şi murdare. Mai târziu aveam să aflu răspunsul la panica aceea. Ciclul trei, întârziat în baltă cu eliberarea din cauza muncilor şi ele întârziate, era dornic de plecat acasă. Nu putea însă pleca până nu preda la magazie cazarmamentul. Iar cazarmamentul, ia-l de unde nu-i, fiind el transformat în sticle si gamele de vin prin diversele ferme din baltă. Aşa că super-veteranii ăia bărboşi trebuiau să completeze urgent ce le lipsea pentru a putea preda şi deci pleca acasă! Ori după cum stiţi “a completa” trebuie pus întotdeauna în ghilimele în armată! Aşa că ai noştri incercau să rămânǎ cu efectele întregi şi izmenele pe ei, de-aia…  .

Iată că acum ne venise şi nouă rândul să “servim patria”, la porumb!

MUNCILE DE TOAMNĂ ÎN BALTA BRĂILEI

Aceasta urma să fie cea mai densă perioadă din “armata noastrǎ militară”. Aici aveam să mă trezesc bot în bot cu porcul mistreţ, aici urma Monea să se răstoarne cu camionul şi să rămânǎ paralizat pe viaţă de la piept în jos, aici urma să mâncăm macaroane o săptămână în şir din cauza ploilor şi a nămolului de pe dig, şi multe altele.

În ziua în care am ajuns, cu camioanele noastre caki, la ferma Veriga, nu ştiam de loc ce se aşteaptă de la noi. Ce ştiam era că ni se dăduserǎ nişte efecte în plus de la magazie faţă de echipamentele ce se dădeau de obicei. De exemplu, o foaie zdravănă de cort, bineînţeles caki, mare de vreo 2 pe 2 metri, cu găuri întărite cu tablă pe margini, sau sacii de luptă tip rucksac (cu curele din piele galbenă!), ce înlocuiau pentru prima oară sacul de luptă tip sovietic, respectiv cârpa aia jegoasă, cu ombilicul aferent, tot din cârpă. Ne‑am legănat o vreme cu camioanele, după trecerea Dunarii, prin praful gros ce acoperea coama digului de protecţie, singura cale de acces, şi ne-am oprit la ferma Veriga. Balta asta a Brăilei era (şi este), un mare ogor  obţinut prin smulgerea silnică din stăpânirea Dunării a sute de hectare de bălţi, zăvoaie, şi lunci inundabile, prin lucrări de indiguire. Marginile sau “liziera” cum îi spunea în zona noastră, ce rămâneau în zona inundabilă, neprotejată de diguri, păstrau aspectul de desiş sălbatic, al vechii bălţi. Dincolo de dig însă, se întindea, cât vedeai cu ochii, platoul monoton şi ordonat al parcelelor cultivate cu porumb. Nu tu tufiş, nu tu copǎcel, doar ocrul-galben al frunzelor şi pănuşilor de porumb. La ferma Veriga, pe lângă două-trei construcţii cu aer de provizorat şi o curte mare, plină de praf şi de ruginiturile câtorva semănători defecte, se mai vedea, din depărtare, un pâlc de salcâmi şi vreo doi-trei corcoduşi.

Înţepeniţi de orele petrecute în fund pe scândurile băncilor din camioane, căutam din ochi, dormitorul, cazarma, coliba, sau ce o fi ea, unde să ne deşertăm cazarmamentul, dar nu exista nimic care să semene a aşa ceva, înafara clădirilor tehnologice menţionate mai sus. “Iar au încurcat ăştia borcanele şi ne-au trimis greşit!” a fost concluzia noastră. Eronat! Într-un târziu ni s-au adus nişte găleţi cu var şi am observat oarecum miraţi, cum niste angajaţi mai amărăşteni de la fermă, cu cizme de cauciuc peticite în picioare, dau porcii afară din coteţul lor de carton presat. A urmat ordinul “la cocină adunarea!”, dat semeţ de toa’lent Bratu, cel ce urma să ne “păstorească” pe perioada “campaniei agricole de toamnă”. Da, într-adevăr trebuia să curăţăm cocina, să o dezinfectam spoind-o cu var pe dinăuntru, şi să ne montǎm paturile de campanie în ea.

Paturile au trebuit puse pe trei rânduri suprapuse, pentru că suprafaţa cocinei era prea micǎ pentru efectivul nostru (la Veriga eram cam 150 de ostaşi, sau agricultori, sau…mă rog!). Cei de sus, care trebuiau să fie sprinteni şi uşurei – bineînţeles ciclul unu. Nu prea aveau loc să stea în capul oaselor, tavanul fiind cam la jumătate de metru de suprafaţa patului. Aşa că, îşi coseau ce aveau de cusut la nivelurile inferioare, cu permisiunea prealabilă a proprietarului de drept. Saltele nu existau. Pe reţeaua din fâşii de tablă a patului de campanie am pus un strat gros de pănuşi de porumb, peste care am întins foaia de cort şi am fixat-o de stelajul metalic cu sfori. Am obţinut astfel un culcuş destul de acceptabil, cu singura deficienţă că foşnea ca dracu când te întorceai sau te mişcai în somn. Altă neplăcere generată de saltelele noaste foşnitoare era că, în timp record , se umplură de şoareci. O marcă de şoareci foarte sociabili, care voiau cu tot dinadinsul să participe la apărarea patriei şi la campania agricolă de toamnă. După urmele de praf alb pe care le lăsau cu lăbuţele lor firave, am descoperit că îşi aveau cuibul (sau cuiburile!) în magazia cu substanţe deratizante, de unde se şi umpleau de praf alb pe lăbuţe, care se pare că le priau de minune! În consecinţă, în dormitorul-cocină a apărut un nou sport  –“vânătoarea de şoareci cu galentul de lemn”. Fuseserǎm dotaţi de la regiment cu nişte papuci alcătuiţi dintr-o talpă de lemn şi o fâşie de pânză pe deasupra. Arme letale pentru bieţii şoareci care noaptea, orbiţi de lanternele noastre, aprinse mişeleşte drept în faţă (bot), fără preaviz, se trezeau pocniţi în moalele capului cu un “numărul 46” de lemn! Şi totuşi ei continuau să fie prietenoşi! Într-o dimineaţă, după ce mi-am legat nojiţele pantalonilor de pufoaică deasupra gleznelor şi i-am tras în sus, încheindu-i în capse, am simţit deodată, o mişcare suspectă pe cracul stâng. Mi se pare ciudat că după patruzeci de ani îmi aduc aminte clar că era vorba fix de stângul, dar vă spun, o senzatie ca aia, când cineva fuge şi se smuceşte de colo-colo prin pantalonii tăi, nu se uită uşor! Sperând să fie un animal cu intenţii rezonabile, mi-am dat cât am putut de repede cracii în jos, cu gândul să-l prind cât mai urgent pe individul care îmi invadase în mod clar intimitatea! Individul, speriat şi el de moarte pesemne de conjunctura delicată în care se găsea, se tot refugia în jos, la adăpostul relativ al cutelor de material gros care se adunaseră deasupra gleznelor mele legate cu nojiţe. “O fi şarpe, o fi guşter, o fi şoarece?” mă gândeam eu căutând febril, dar fără mulţi sorţi de izbândă, să-l localizez. Ar fi trebuit să mă deschei la nojiţe şi să-mi scot complet pantalonii, dar cine mai gândea calm şi organizat, când jivina mă zgâria cu gheruţele şi mă gâdila cu blăniţa foindu-se de colo‑colo! Într-un final i-am zărit un capăt de coadă ieşind pe lângă nojiţa gleznei şi l-am smuls de-acolo aruncându-l de peretele opus, la vreo 3 metri. Cred că a supravieţuit, deşi nu l-am mai căutat. Nu am vrut să-l mai văd în faţa ochilor!

Altă caracteristică a noilor noastre saltele “eco”, care s-a dovedit în final nefastă, (fiind cât pe ce să ne lase fără un acoperiş deasupra capului!), era că, pentru anumite creaturi, acestea reprezentau un meniu destul de apreciat, fiind consumate “ad literam” ca hrană.  Iată cum s-a întâmplat!

Nu mult după ce dispăruseră într-o singură noapte cele 12 curci de rasă ale agronomului fermei (fără să se găsească o singură pană la ancheta ce a urmat, curat X files!), colegii mei de cocină (se pare că cei din ciclul unu) au pus la cale o şotie împotriva caporalului Nine. Nine era un tip foarte OK cu noi, colegii lui de suferinţă din ciclul doi, dar mai puţin cumsecade cu cei din ciclul unu. Adicǎ era “al dracului”, vorba lor, ce mai tura-vura!  Şi într-o noapte, după “noaptea Sfântului Bartolomeu” a curcilor, deci cu stomacul plin, plus vreo două-trei căni de vin local (de culoare mov!), băieţii mei bagă vaca în dormitor! Primul pat de la intrare era al caporalului Nine. În liniştea nopţii, nu se auzeau decât respiraţiile soldaţilor care dormeau şi rumegatul vacii care, din când în când , mai dădea o limbǎ, şi mai smulgea două-trei pănuşi din salteaua lui Nine. Toată această atmosferă de tihnă şi linişte urma să fie aruncată în aer de bomba cu ceas a limbii vacii, care, cu fiecare îmbucătură, se apropia puţin câte puţin de degetele desculţe ale lui Nine! La un moment dat, inevitabilul s-a produs. Nine, a simţit prin somn, cum o chestie caldă, umedă si aspră îi trece peste degetele de la picioare şi a sărit ca ars în capul oaselor cu ochii holbaţi. De jur împrejur, beznă. Numai pe cadrul uşii, unde bezna de afară era mai puţin neagră decât cea din dormitor, se profila o namilă negră ce se termina cu două coarne imense. Toate legendele spuse de bunica la gura sobei despre Necuratul şi Ucigă-l Toaca, se adunară în răcnetul de spaimă al lui Nine la vederea arătării! Arătarea, întreruptă din rumegatul ei paşnic şi îngrozită de răcnetul foarte convingător al caporalului, dădea să fugă dar, panicată, nu găsea uşa, zguduindu-ne alcătuirea din carton presat, din temelii. În final, găsind deschiderea izbăvitoare (pentru toată lumea) a uşii, se îndepărtă tropotind din copite şi jurându-se că nu va mai veni la ieslea asta care răcneşte în halul ăsta, “ever”!

Dimineţile începeau să fie reci, şi ceaţa de pe Dunărea situată la doi paşi, ne transforma, înşiraţi pentru raportul de dimineaţă, în fantomatice siluete caki, cu contururi neclare. La raportul de dimineaţă se repartizau soldaţii: “Cutare şi cutare la semănătoare, restul la depănuşat!”

La semănătoare trebuiau căraţi în cârcă sacii de grâu selecţionat, vărsaţi în locaşurile de tablă din spatele agregatului, după care te suiai pe o planşă metalicǎ (sau de lemn) şi supravegheai ca cele câteva guri pe unde curgeau seminţele spre brazda proaspătă, să nu se înfunde. Pentru desfundat, aveam nişte căngi din sârmă groasă îndoită ca un cârlig, cu care agăţam trompele alea uterine pline de germeni de grâu şi le scuturam, până când firicelele de seminţe aurii începeau din nou să curgă. Toată activitatea se făcea din mersul tractorului pe arătură, aşa că îţi trebuia un bun echilibru să te ţii pe scândura aia, şi să acţionezi în consecinţă. Trebuia să fii şi rezistent la praf şi la prafurile deratizante cu care erau date seminţele selecţionate, care te albeau din cap până în picioare.

Cei de la depănuşat se ocupau de jupuirea frunzelor ce îmbrăcau ştiuletii de porumb, cum am povestit deja în primele pagini ale acestor aduceri aminte milităreşti.

Mai existau şi cei care recuperau ştiuleţii scăpaţi nerecoltaţi după trecerea combinelor R2.  Combinele R2 erau nişte utilaje trase de tractoare, ce semănau cu nişte girafe de tablă cu două gâturi. Li se spunea R2 pentru că puteau recolta ştiuleţii de pe două rânduri simultan şi îi aruncau în nişte remorci. După trecerea lor, mai rămâneau ici şi colo ştiuleţi crescuţi anapoda, care scăpaseră recoltării. Noi, câte doi la un coş de nuiele, băteam kilometri de rânduri monotone de strujeni uscaţi, ce foşneau în bătaia vântului, în căutarea lor. Îmi amintesc senzaţia ciudată de început de lume pe care o aveam, scrântindu-mi gleznele prin arătură, ascultând liniştea aceea, netulburată decât de şuieratul uşor al vântului prin frunzele uscate de porumb. Colegul “de toartă”, situat de partea cealaltă a coşului, probabil trăia aceeaşi senzaţie, pentru că nu ne spuneam nimic unul altuia ore întregi, mestecând pământul răscolit, cu bocancii noştri negri, acum albi de praf. Trebuia să raportăm câte coşuri am realizat şi aveam o normă pe care trebuia să o îndeplinim ca să ne putem lua masa de prânz, adusă în camioane. Unii din noi trişau, punând la fundul coşului strujeni şi porumbi numai deasupra. Nevoia şi foamea te învaţă!

Mai trist era când, înainte de a intra noi pe tarlalele culese, se dădea foc la mirişte. Era un mod primitiv de a îngrăşa solul prin arderea strujenilor uscaţi rămaşi. Atunci eram nevoiţi să căutăm prin cenuşa (uneori caldă încă), ştiuleţii înegriţi de fum. Se puneau în aceleaşi coşuri împletite de răchită şi se dădeau la camion, pentru furaje. După câţiva kilometri de umblat şi făcut genoflexiuni prin cenuşa care ne intra în ochi la fiecare pală de vânt, începeam să duşmănim de-a dreptul ştiuletii găsiţi prin cenuşă. Îi înfundam cu bocancul în pământ, să nu fie găsiţi de “toa’lent”, refuzând să ne mai aplecăm cocoaşa ce ne durea de atâta sport din ăsta agricol. Când venea mâncarea şi ne primeam fiertura în gamele, era circul naibii să îi vezi pe toţi stând pe ciuci ca nişte babuini, cu spatele la vânt, încercând să sorbim zeama de sub stratul de cenuşă pe care orice adiere ne-o arunca în gamelă. De departe probabil semănam cu un grup de călugări budişti caki, în adâncă meditaţie, contemplându-ne buricul.

Uneori focurile de pe mirişti se întindeau şi în parcelele neculese, din cauza vântului sau a neglijenţei agronomilor. Dar ce conta! La asemenea moloz de porumb, cât vedeai cu ochii, ajungeai să te întrebi dacă mai exista şi altceva pe lumea asta înafară de porumb!

Cateodată, dimineaţa, adunaţi pentru raport în faţa barăcii, vedeam prin ceaţa fantomatică, dealuri de porumb plutind încet, maiestuos, printre copacii lizierei, la vale, pe braţul de Dunăre ce trecea prin dreptul fermei Veriga. Dacă te rodea curiozitatea şi te apropiai de ciudatul fenomen, observai, la doar 10 centimetri de luciul apei, buza şlepului supraîncărcat, ce căra tonele de porumb către fraţii noştri de la răsărit.

Ţin minte că, într-o dimineaţă, profitând de ceaţa mai densă ca de obicei, m-am “pierdut în ceaţă” la propriu. Am luat-o încet, în “marche arriere cu spatele”cum spunea un amic mecanic auto, pas cu pas, ieşind din formaţie, apoi printr-un canal de irigaţie secat, chiulind astfel de la munci în ziua respectivă. Toata ziua am tândălit prin păduricea din lizieră, studiind flora şi fauna. Bineînţeles că am rămas şi nemâncat. De la un timp, mai de plictis, mai de foame, mi-am adunat un strat de frunze veştede într-un lăstăriş des, unde nu mă putea găsi nimeni dintre-ai noştri, şi m-am culcat. Cred că am dormit vreo două ore. La trezire, deschizând “ochii mei căprui stropiţi cu aur” cum îmi spunea o colegă simpatică din liceu, m-am trezit nas în nas (sau rât în nas), cu un porc mistreţ, amplasat pe cele patru picioare plus colţii aferenţi, la vreo doi metri de mine.   Surpriza a fost totală şi reciprocă, reacţia fulgeratoare! Nici nu apucasem eu să ajung din poziţia culcat în cea de start pentru tulire, că porcul deja avea vreo 50 de metri distanţă, fugind cu părul zbârlit pe ceafă! “De unde dracu’ tot apar din aştia în caki?!” şi-o fi spus el, guiţând de zor, spre orizont.

Scroafa cea roz a agronomului nostru, avea vreo cinci purceluşi, toţi dungaţi, semn cǎ mama fraternizase (ba chiar mai rău!), cu inamicul din sălbăticie. Mă gândesc acum că mistreţul întâlnit o fi fost amorezul ei, tatăl purceluşilor, care venise, ca în filmele americane, să tragă cu ochiul  prin gard, la familia pierdută!

Şi s-a pricopsit cu soldatul Chiriac!

Apropo’ de doamna scroafă, am văzut-o într-o dimineaţă (în sălbăticie, dacă aţi observat, majoritatea chestiilor se întâmplă seara sau dimineaţa), cum trecea înot braţul Dunarii, cu cei cinci godaci, în şir indian, dupǎ ea. Ajunsă la malul celǎlalt a observat că ruptura era prea abruptă pentru ca cei mici să se poată urca. Aşa cǎ i-a aşteptat să vinǎ, i‑a sprijinit cu râtul pe sub burtică, şi cu un zvâcnet scurt, i-a aruncat pe mal pe toţi, unul câte unul. După care, s-a urcat şi ea tacticoasă.

În Balta Brăilei nu exista nici un fel de asistenţă medicală. La un moment dat Szilaghy, leaderul de opinie al grupării maghiare din dormitorul nostru, s-a infectat la un picior şi a fost evacuat pe continent. Toate legăturile noastre cu “lumea dezlănţuită” de care eram aşa departe, se făceau pe digul pe unde circulau camioanele. Când ploua, drumul devenea un şleau plin de nămol pe unde nu se mai putea trece. Aşa am rămas vreo două săptămâni să mâncăm doar macaroane cu macaroane. Ce e drept noi încercam să ne diversificăm menu-ul căutând să uscăm felii de cartof pe soba din dormitor (un fel de cartofi prǎjiţi fără ulei, fără sare şi fără a fi prăjiţi de fapt!). Soba era o chestie din tablă, gen butoi, cu o uşă ce avea trei găuri pentru aer. Din ea ieşea o ţeavă de aliminiu, pentru irigaţii, pe post de coş de fum, pe care o scoseserǎm pe un ochi de geam. Cine se atingea de ţeava asta fierbinte care traversa tot dormitorul, lăsa o bucată de piele lipită de ea! Dacă aş fi ştiut câte ştiu acum despre sobe, emisii de oxid de carbon, etc. probabil că aş fi murit axfisiat! Aşa însă nu am băgat de seamă pericolul şi am fost sănătoşi şi voioşi (ceea ce vǎ dorim şi dumnevoastră!), doar cam cârpiţi, pe ici şi colo cu leucoplast, de la ţeava aia blestemată!

Iată mai jos o schiţă din caietul cu însemnări, cu o vedere din interiorul cocinei-
-dormitor-sufragerie-etc.  Plus aşa-zisa sobă!

In perioadele de cură forţată de macaroane, încercam, cum spuneam, să ne completăm meniu-ul alcătuit din veşnicele tubuleţe albe şi fără gust cu diverse reţete inventate la locul faptei. Unii prindeau prin bălţile mici din jurul cocinei peştişori, cu ajutorul târnurilor (coşurile împletite din nuiele cu care căram ştiuleţi), transformate ad‑hoc în plase de pescuit. Peştii, cam cât degetul , erau uscaţi apoi pe sobă, sau pe ţeava‑horn şi mâncaţi întregi. Un fel de sushi de baltă! Mai culegeam boabe de soia (erau ceva culturi experimentale pe acolo), le uscam şi pe alea şi le mâncam. Uneori şoferii de pe camioane mai prindeau câte un porc semi-sǎlbatic de-al ţăranilor, în lumina farurilor, şi a doua zi obloanele remorcii în care încărcam porumbul erau pline de sânge. Porcii ăştia din baltă erau în turme de zeci de indivizi. Nu prea semănau cu porcii despre care învăţaserǎm noi la şcoală. Erau nişte mogâldeţe mici, păroase, cafenii, cocoţate pe nişte catalige de picioare. Foarte iuţi şi sperioşi. Ţăranii îi lăsau în baltă de primăvara până toamna să se descurce singuri. Fiecare avea cel puţin câte 30-40 (unii aveau şi 80) de astfel de animale şi din când în când, mai “recoltau” din ele. Porcii se hrăneau cu tuberculi, scoici, hoituri, ce găseau! Carnea lor avea iz puternic de peşte. De la un timp, ţăranii şi-au dat seama că porcii lor încep să se cam răreascǎ în zonele învecinate cu armata română! Rezultatul: au fost nişte mari scandaluri în cârciumile din sat, unde veneau soldaţii să-şi negocieze cazarmamentul contra vin albastru de boz. Au fost nişte bătăi « ca în şapte păcate », în care ai noştri au fost până la urmă învinşi şi fugăriţi călare până în poarta fermei noastre.  După aceea nu am mai gustat carne de porc. Alternativa embargo-ului la băutură, instituit de ţărani, era prea înspăimântătoare pentru ostaşul român!

Astfel, cu soia şi cartofi cruzi, cu apă bǎută direct din Dunǎre (la jumătate de cană de aluminiu, nu îi puteai zări fundul, de tulbure ce era), cu vin de boz şi lapte semiacru de la moş Aron,  eram mai tot timpul cufuriţi. Problema era că grupuri sanitare nu  existau! Ce e drept locatarii ce ocupaseră stabilimentul înaintea noastră nu foloseau astfel de mofturi, deci nu fuseseră necesare. Acum se făcuseră nişte gropi acoperite cu scânduri, prevăzute cu o gaură în centru, şi atât. În jurul gropilor, erau făcute pe trei laturi, nişte paravane din stuf uscat, şi cam asta era “privata” (foarte puţin privată, de altfel)! Cum acoperiş nu exista, nu prea îţi venea să ieşi pe frig şi ploaie să faci…ceva, dar nu te poţi pune cu natura când îşi cere drepturile! Agronomul şi locotenentul Bratu aveau budă de lemn, cu acoperiş şi scăunel, dar şi cu un ditamai lacătul pe uşă! Şi uite aşa, se mai crea o ierarhie “for members only”! Adică segregare între cei ce se ştergeau cu frunze, paie, sau cu degetul, şi cei ce se ştergeau cu “Apărarea Patriei”!

O însemnare din “caietul cu amintiri milităreşti” datată 11 Octombrie:

“Plouă mărunt. Picură din tavan pe pungile de plastic aşezate peste saltelele din foi de porumb.

Pe jos, paie şi nămol frământat de cizme…  .

Dinuţ a găsit un şoarece sub pernă ieri, iar eu am fost cu Costache, romul, la semănătoare. Nu prea mă mai pot concentra.

Sălciile bătrâne, cu profiluri fabuloase, pline de scorburi adânci, forme contorsionate de monştri vegetali pe jumătate morţi.

Siluetele astea negre, profilate pe lutul crăpat, albicios, şi fluviul limpede şi liniştit ca niciodată. Sub suprafaţa oglindă ghiceşti forţe ascunse, somni imenşi care dormitează în nămol…  .

Costache cu gamela de lapte acru de la moş Aron (s-o fi scriind Aaron?!).

Ceasul amurgului plin de tainice legende ale Bălţii…”.

În mod ciudat, problemele apăreau, atunci când, din cauza ploii, nu puteam ieşi la lucru. Deşi stăteam degeaba, noroiul universal care ne înconjura, cerul plumburiu, zgomotul picăturilor ce se scurgeau din acoperişul ciuruit de găuri în diverse căni de tablă şi cutii de conserve aşezate strategic sub ele, ne băgau în depresie.

Atunci începea Costache ţiganul să-şi amintească de nevastă-sa care, după numai două luni de la înrolare, fugise cu un văr primar; Târşu şi Velea, ţiganii ce dormeau în paturile de deasupra mea şi a lui Feher, clămpăneau ore în şir la acordeonul lor jumulit, vorbind între ei în Rromani. Noroc că Miti Feher avea o gioarsă de ghitară, pe care nu mai ştiu cum reuşise să o aducă în baltă. Aşa am aflat eu de şlagărele lui Illes şi ale altor formaţii din “ţara vecină şi prietenă” Ungaria, care, pe vremea aceea (ca şi acum), era cu ceva paşi înainte pe calea rock-ului şi jazz-ului faţă de noi. Am rămas prieten cu Miti şi după cătănie şi chiar ne-a vizitat după câţiva ani în Berceni, prezentându-ne nou-nouţa lui soţie blondă care roşea delicios şi atât de uşor! Tot cu acea ocazie am făcut cunoştinţă, pe lângǎ distinsa doamnă, şi cu nişte cârnaţi condimentaţi de Jibou, producţie proprie, şi o palincă, după al căror gust îmi plouă şi azi în gură când îmi amintesc! (cred că v-am mai pomenit de ei!).

Am început cu Târşu, brunetul meu tovarăş de deasupra, timp de câteva zile, să invăţ limba Rromani, dar gramatica mi s-a părut foarte dificilă fiind alcătuită mai mult din excepţii decât din reguli (cam cum e şi limba noastră dealtfel), aşa că am renunţat.

Costache, era un munte de ţigan, cu suflet (şi oarecum minte) de copil. I-am povestit într-o dimineaţă, în glumă, că în Dunăre sunt crocodili şi de atunci nu s-a mai apropiat de apa fluviului, oricât i-am spus eu că fusese o glumă. Făcuse nişte ani de box şi avea o forţă redutabilă, dar îi era frică de şoareci. Aşa că pirpirii complexaţi, prindeau căte un şoricel de coadă (că doar era super-ofertă!) şi îl fugăreau cu el pe Costache prin toată curtea! Era ceva de Stan şi Bran să vezi pe namila de Costache, fugind mâncând pământul de pirpiriu, şi căutând în acelaşi timp să pară fioros!”Bă, când oi lăsa şoarecele ăla din mână, o să te mănânc de viu!!!”.  Cânta la “dobă” şi auzindu-mă zdrăngănind la ghitară, mi-a propus să mergem împreună să cântăm la nunţi. “Iese bani frumoşi, tov’ fruntaş!” Ba mi-a propus să-mi facă “lipeala” şi cu o vară de-a lui, care valora vreo două salbe de cocoşei. Într-un cuvânt îi eram simpatic! Avea un respect mistic pentru cunoştintele mele de aritmetică sau engleză, care lui i se păreau, cumva, oculte. Şi am realizat că probabil acest exces de respect şi cumsecădenie a firii sale determinaseră şi fuga pirandei sale. Femeile se zice, apreciazặ biologic (adică nu e vina lor!) “providerii”, iar respectul şi cumsecădenia nu produc nimic de băgat sub nas la puradel.    No sir!”.

De la Costache am cules nişte cântece de “folclor urban” cum se numesc acum vechile cântecele de mahala, de tot hazul!  Miron Radu Paraschivescu cu ale sale “Cântice ţigăneşti”, era mic copil!                   Iată mai jos unul dintre ele:

Tanţa

Foaie verde salbă moale

Şi-adu caii Simioane.

Adu caii Simioane

Să mi-i curaţ la picioare,

Tanţo!

Să mă duc la Tanţa mea

Că de mult n-am fost la ea.

Este un an, şi mai bine

Tanţa nu ştie de mine,

Mamă

Tanţo caii mei să moară

De nu te-oi fura diseară

Cu maşină-Americană

Să bag ţigănia-n boala,

Tanţo!

Vinde mamă şi covoru’

Vorbeşte cu procuroru’

Vinde-ţi rochia vişinie

Scapă-mă din puşcărie,

Tanţo!

Căpitanu’ strigă tare

Dăi mai tare, măi tâlhare,

Nu poci, nu poci, căpitane

Ca palmele rău mă doare,

Tanţo !

Ce inimă să mai fie?!

C-am doi fraţi în puşcărie.

Unu’ e la Cârlibaba

I-au mâncat palmele roaba,

Tanţo!

Pentru a gusta “de la sursă” parfumul frust al  autenticităţii acestui cântecel încărcat de sentiment şi depravare, tratate natural şi firesc în metafore sugestive (“i-au mâncat palmele roaba”, ce plastic spus!), am adăugat fotocopia textului scris de “Costache însuşi!” în jurnalul meu:

Da! Şi aşa, mai cu un cântec, mai cu o infecţie, zilele treceau! Era deja noiembrie şi noi, deşi “Organul” oficial “Apărarea Patriei” ne dăduse cu activitatea încheiată cu succes şi întorşi la unităţi încă de pe la jumǎtatea lui Octombrie, tot în baltă eram!

De fapt, după cum aveam să aflăm mai târziu, tov. locotenent Bratu, ne “închiriase”pe cont propriu pe la diverşi agronomi rămaşi în urmă cu recoltarea, pe criteriul “adă şefu’ băieţii şi la mine f’o două-trei zile, că dau şi eu o cinste!” Şi uite aşa, din două-trei zile, în două-trei zile, se făcuseră deja trei săptămâni şi ne apucaseră ploile toamnei prin baltă.

Într-o dimineaţă, am auzit o rumoare venind din curtea fermei. Ploua de câteva zile şi totul era îmbibat de apă. Camioanele şi tractoarele nu mai circulau pe dig, iar noi trecuserăm iar la menu-ul “macaroane cu macaroane”. Corul de murmure al soldaţilor din curte, era iscat de apariţia oarecum ireală a unei Dacii albe pe creasta digului! Micuţa pată de culoare se detaşa net pe fundalul întunecat creat de nori şi de plopii din lizieră. În momentele de linişte se auzea ca un bondar înfuriat bâzâitul motorului turat, ce se lupta cu noroiul digului. O urmăream cu toţii din ochi, rugându-ne să reuşească, instantaneu situându-ne, cu instinctul românului de a susţine cauzele pierdute şi de a spera în miracole, de partea ei. Într-un târziu, berlina albă opri în faţa fermei, cu roţile pline de noroi până peste butuci, şi din ea coborâră …taică-meu şi maică-mea, care veniserǎ în vizitǎ să-şi vadă feciorul! La fel ca şi noi cu monoxidul de carbon al sobei improvizate, nici taică-meu nu ştia că nu e posibil să mergi pe dig când este înnămolit! Nici măcar nu i se părea că realizase ceva deosebit şi privea stingherit la gurile căscate de uimire ale asistenţei. Vreo câteva săptămani după aia, m-am bucurat de un fel de popularitate şi respect în mijlocul trupeţilor. “Băi ăsta e ăla la care au venit nebunii ăia din Bucureşti pe dig…!”.

Din cauza condiţiilor improprii de transport de pe dig, (dar şi din cauza excesului de alcool din căpăţâna soldatului-şofer), s-a întâmplat şi nenorocirea de accident căruia i‑a cǎzut victimă prietenul şi vecinul meu de cartier Monea Ştefan. Nu îl mai văzusem de săptămâni bune când s-a întâmplat evenimentul, el fiind repartizat la altă fermă, dar, “bad news travel fast” cum zice chinezul şi am aflat imediat după accident cele întâmplate. Cum s-a răsturnat camionul de pe dig, cum oblonul i-a secţionat şira spinării, paralizandu-l de la piept în jos, cum i-a ieşit clavicula prin omoplat…etc. Toţi cei din pluton am fost şocaţi de ce i se întâmplase lui Fane al nostru. Ne simţeam brusc expuşi şi vulnerabili. Chestia cu “n-o să mi se întâmple tocmai mie!” părea să nu funcţioneze întotdeauna…!

Nopţile deveniseră reci şi bruma dimineţii ne îngheţa genunchii cufundaţi în cocenii reci ai grămezilor ce trebuiau depănuşate. Ca să ne treacă timpul jupuind ştiuleţii de pănuşi, povesteam câte în lună şi în stele şi ascultam la rândul meu, tot felul de biografii, romanţate sau nu. Aşa am aflat multe ciudăţenii şi am conştientizat cu surprindere cât de viu este încă magicul şi fantasticul în conştiinta românului “modern”!

Vătafu, tipul de ciclu unu de prin fundul Moldovei (satul Păltiniş mi se pare), despre care v-am mai pomenit, îmi povestea cu graiul lui domol despre balaurii de pe la ei. Se pare că, într-o anumitǎ zi a anului, şerpii se încolăcesc în gheme mari, băloase. Din secreţiile lor mucilaginoase ia naştere un soi de piatră aspră, poroasă. Aceasta, rostogolită pe panta muntelui, sare din ţanc în ţanc şi se sparge la capătul căderii în prăpastie, dând naştere unui balaur cu aripi şi mai multe capete. Această zicere era povestită oarecum cu reţinere. Vătafu credea cu tărie partea cu ghemele de şerpi şi roca poroasă, dar avea dubii serioase în ce privea balaurul cu mai multe capete. Dar aşa povesteau bătrânii satului! În schimb era ferm convins că povestea broaştei de pe creier e adevarată 100%! Şi iată povestea:

Un vecin de-al lui (cu nume prenume şi anul naşterii), băuse odată cu apa adusă de la fântână în carafă, un ou de broască. Oul băut accidental, a eclozat, iar mormolocul a intrat în circulaţia sanguină şi s-a stabilit pe meningele cerebral unde, urmându-şi dezvoltarea firească, s-a transformat într-o broscuţă. Gheruţele broaştei înfipte în meninge, cât şi mişcările ei, au început să îi creeze omului dureri, halucinaţii, vărsături, şi alte belele encefalo-batraciene. Dus la spital, medicii au descoperit cauza şi au trepanat un căpăcel în zona creierului mic pe care era prinsă broasca. Problema era cum să o ia, animalul având ghearele înfipte în delicata membrană! Şi aici intervine geniul medical românesc! Unul dintre chirurgi a avut ideea salvatoare să  pună o oglinda în faţa broaştei care, crezând că se oglindeşte în apă, a sărit pe suprafaţa acesteia, încheind un nou capitol glorios în marea carte a neurochirurgiei româneşti! Ei, vreau să vă spun că Vătafu nu a acceptat în nici un fel faptul că aceastǎ epopee poate fi o ficţiune! Degeaba îi aduceam eu argumente cum că broasca nu poate respira şi nici mânca în mediul ostil din vecinătatea creierului omenesc, se uita lung la mine, ca şi cum ar fi zis “de ce mi-oi fi pierdut eu timpul cu necredinciosul ăsta?” şi nu mai scotea o vorbǎ.

Trăiam cumva într-un univers paradoxal! Plin de contradicţii şi contrapuncturi care dădeau un aer suprarealist existenţei noastre. Trăiam într-un imens scenariu absurd. În tăcerea imensă, covârşitoare pentru un Bucureştean, se auzeau seara, când mă spălam pe dinţi (cu Colgate!!!) la canalul de irigaţii, cu Miti, strigătele cu accente disperate ale gâştelor sălbatice care porneau în marea migraţie. “V”-urile stolurilor ne trezeau ancestrale nostalgii de popoare migratoare, de libertate, de zări nesfârşite. Toţi tăceam şi ridicam privirile în sus, într-un soi de rugă. În universul ăsta mirific, de început de lume, am făcut cunoştinţǎ, între două grămezi de porumb, cu Gerard Klein şi ale sale paradoxuri temporale, împrumutate de la un şofer de camion. Tot de la el, şi în aceeasi zi, am aflat cum se urinează în bateria de acumulatori a camionului, când scade nivelul de H₂SO₄ diluat, şi iată minune, motorul porneşte din nou…!

“Seniorii Războiului” a lui Klein, carte surprinzătoare, ce m-a şocat fără aviz prealabil, în pustietatea noastră getică. În dormitorul-cocină, citită la lumina lanternei (la 9 grupul generator se oprea), părea şi mai paradoxală! SF-ul îşi ascundea flic-flac-urile de gândire şi imaginaţie în nişte coperţi ponosite, pline de pete de ulei de motor, ce te lăsau, prin prezenţa lor modestă, total nepregătit în faţa focului de artificii intelectual din textul conţinut. Pauzele de masă, căutând hrana printre straturile de cenuşă din gamelă, alternau cu “cântările”cu iz de jazz făcute la ghitară de mine şi Feher în dormitor. Acordeonul lui Velea, făcea să răsune baraca de cântece lumeşti, în timp ce vecinul lui, Târşu, îl lua şi îi trăgea nişte La Chansonette şi La Java, mai ceva ca pe Montmartre! Matei, ceasornicarul, pufarinul meu, acum mic bussinessman de dormitor, îmi dădea vin şi ţigări Kent din stocul său provenit din repararea ceasurilor bălţii, probabil în amintirea perioadei de instrucţie umană pe care i-o oferisem cândva. Deşi îmi spunea încă “tov. Fruntaş”, privirea şi atitudinea lui arătau că îşi dădea seama; acum el era pe cai mari, iar ierarhia militară, în care eu eram superior, nu prea mai conta în circumstanţele date. Un tip ok Matei ăsta.

A doua zi am aflat că unul dintre noi a fost călcat de un camion şi e mort. Depănuşaserǎm până pe la zece noaptea (Duminică fiind, era “zi record!”) şi camionagiul, la lumina farurilor, nu îl văzuse cǎ doarme în grămada de pănuşi. Soldatul fusese atât de obosit, încât nu se trezise la zgomotul motorului. A fost găsit a doua zi, după ce iniţial s-a crezut că dezertase. Seara, Târşu ne-a cântat un vechi tangou argentin, şi ne-am cusut ciorapii, în linişte.

În apropierea noastră, lucrau nişte puşcăriaşi care dalau un canal de irigaţii cu plăci de beton. Erau de la Agaua, o puşcărie de prin Baltă, nu ştiu precis unde era situată. Ştiu că erau aduşi cu camioanele şi se răspândeau, cu salopetele lor gri, de-a lungul canalului în lucru. Duminica lucrau numai pânǎ la 12, fapt pentru care, noi le ziceam “boierii”. Stăteam adesea de vorbă, sau schimbam ţigări între noi, când nu aveam. Erau tipi de treabă. Ne întrebau” cât mai aveţi?” şi când noi le spuneam de luni, ei oftau şi răspundeau “ehei…! Eu mai am cinci ani! (sau trei, sau opt).” Şi ochii li se micşorau, mijiţi într-o reţea de riduri, probabil din cauza fumului de la ţigară!

Nu am văzut parte femeiască în aceste luni cât am vieţuit în Balta Brǎilei (înafara brunetei lipite pe capacul valizei, care se cam decolorase!). Curios! …nici nu am simţit lipsa vreunui chip de femeie. Părea că nu s-ar potrivi în universul acela…nu ştiu de ce!

Şi într-o bună zi friguroasă de Noiembrie, când ţârâia mocăneşte şi noi stăteam zgribuliţi în jurul sobei şi a ţevii de irigaţii, primirăm vestea care parcă nu mai venea odată! “Strângeţi bagajele, mâine plecăm la unitate!”.

Deodată nici locotenentul Bratu, care ne adusese vestea, nu mai părea atât de idiot, şi ploaia ce foşnea pe foile de porumb şi pungile de plastic din baracă parcă era mai prietenoasă. Bratu era încântat şi nu prea. Sursa lui de venit apropo de şpaga luată de la agronomi dispărea ca un balon de săpun! Umbla printre paturi în timp ce noi le demontam, şi ne comunica părinteşte, cu buzele albăstrite de vinul băut de curând: ” Băi soldat, ce-ţi pasă, pleci, te liberezi…fire-ai tu şi mă-ta ai dracului, dar de mine are nevoie patria şi la anul, şi anul celălalt, în Baltă…fire-ai tu al dracului cu mă-ta!”

Atmosfera liniştitoare, aproape de familie, a drumului de întoarcere “acasǎ’’ o găsesc surprinsă în altă însemnare din caiet:

“Trenul, mergând monoton prin întunericul mat al nopţii, totuşi având senzaţia mişcării, a spaţiului, prin vuietul punctat al şinelor.

Universul ermetic al compartimentului, cu înclinaţia sa misterioasă spre confidenţe şi interrelaţii, reminiscenţă a confesionalului, necesitatea lui…

Cei şapte tineri ce se cunosc de mult, (un an la vârsta lor e o pagină de istorie!).

Lumina spectrală a becului de control extinzând limitele reale ale corpurilor, prin umbre ce abia nuanţează culorile. Singurele sclipiri de raze concentrate sunt cele ale ochilor care se întâlnesc în priviri liniştite, de familie.

Noi suntem tinerii aceştia şi ne simţim la adăpost în compartimentul strâmt, faţă de fantomele nopţii de afară. Hainele caki, descheiate lejer, şireturi desfăcute, atmosferă plăcută, împletită cu fum de ţigară şi miros de pâine (călătorim aşa, în inerţie de o zi? Sau de două?!).

După lunile de muncă grea în condiţiile de junglă braziliană ale “Bălţii”, în liniştea călduţă a vagonului, cu picioarele întinse comod pe banca din faţă, ai o senzaţie intensă de confort!

Romul face sângele să circule lin, fără spasme şi forţări, alcoolul curge tiptil prin degetele picioarelor ce uită sutele de kilometri parcurşi pe tarlale printre volbură şi strujeni agresivi.

Vagonul se leagănă în ritm de tango şi fără să vrei îţi alunecă gândul acasă, şi imaginaţia, ţinută în frâu atâta timp de oboseala “muncilor” găseşte prilejul să erupă,

tronând iar, în dosul ochilor, înghesuindu-se, cât pe-aci să treacă dincolo, în realitate.

Priveşti spre cei doi tovarăşi încă treji care se uită tăcând, pe geam, în noaptea de afară, şi ştii că şi ei se plimbă acum prin vre-un parc însorit sau scarpină pe burtică vreun pisoi dungat, dolofan, sau se gândesc la fratele lor care….

Şi atunci începi să vorbeşti tare, despre probleme interesante şi importante, cu plăcere, cu uşurinţă, după atâta tăcere scrâşnită prin lanul de porumb. Discuţi, contrazici,  convingi şi mereu, în minte, conştient, obsesiv, “De când nu m-am mai gândit într-adevăr la ea, la ei, cum o fi arătând acum, cum arată de fapt?!”.

Şi-ţi aminteşti de clipe fericite şi filmul amintirilor şi al viitorului ţi se desfăşoară din nou, undeva, pe scoarţă. Şi acum ai vrea ca cei doi să tacă (unul aniversează azi 20 de ani şi, fiind în cadrul armatei, contestă vehement formula: ”20 de ani, frumoasă vârstă!”).

E târziu acum. Ceilalţi dorm toţi. Şi mie mi-e somn, dar, urmărit de fantoma ochilor cenuşii, aştept să se ivească, în noaptea asta fără început şi sfârşit, luminile Bucureştiului.

Şi le-am văzut, am trecut pe lângă ele fluierând (la propriu, din locomotivă!), şi am ajuns într-un târziu la P, “Back home!” pe englezeşte.

Privind acum, în urmă, cred că tipul ăla dacă o mai trăi, şi-a mai schimbat opinia în ce priveşte frumuseţea vârstei de douăzeci de ani. Vorba aia :”Stalin, ce perioadă mişto!! Aveam douăzeci de ani pe atunci!!”

DIN NOU LA UNITATE

Intrând în unitate am avut senzaţia că ceva s-a schimbat. Camarazii ne priveau încruntaţi, pe sub sprâncene. Uşile pavilioanelor se închideau cu zgomot şi cu trosnituri de chei Yale, când ne apropiam, ceva nu era în regulă! De fapt istoria se repeta! Acum noi eram jegoşii care veneau din “Baltă” nebărbieriţi, cu efectele descompletate, majoritatea afumaţi, puşi pe harţă şi furat!

După câteva zile, conflictul s-a aplanat de la sine, catalizator fiind invazia de păduchi pe care o găsiserǎm în unitate , cu ocazia căreia s-a inventat şi o nouă comandă: “Ciclul unu la intervalul mare adunarea!! Căutaţi le gulere şi manşete!!” Lupta împotriva duşmanului comun, mic dar perseverent, şi a straturilor de DDT date pe haine când mergeam la baie, au sudat iar colectivul plutonului AA. Căci ce poate suda mai tare un colectiv de tineri soldaţi, decât un sfert de oră de înjurături adresate în cor, cu sete, aceluiaş inamic comun!

Timpul trecea inexorabil şi monoton. Afară vremea devenea din ce în ce mai rece, cerul din ce în ce mai plumburiu. Rutina începea să ne roadă nervii. Ne găseam tot felul de preocupări, cum ar fi statul ca proştii pe băncuţe până la două noaptea (numai ciclul doi, bien-sur!) urmărind la TV cu ajutorul celebrei antene mobile tip cerc de sârmă, programele televiziunii iugoslave, unde auziserǎm noi că s-ar da filme sexy! N-am văzut nimic sexy înafară de o pipiţă de cântăreaţă la modă ( ce e drept cu o pereche de craci, să‑i trăiască! ) pe nume Lepa Brena, ce juca într-un film pe nume “Nema problema!”. Bineînţeles că băieţii din dormitor au făcut instant o poezie cu conotaţii sexuale: “să o f…pe Lepa Brena, este o nema problema!”.

Pe post de suport orientabil al antenei noastre improvizate funcţiona cu succes soldatul Mâţilă. Prezenţa acestui soldat în Armata Românǎ era o mare enigmă (cred că în top 5 ciudăţenii militare) pentru mine!  Nivelul lui intelectual era atât de scăzut, încât nici nu prea puteai vorbi de vreun nivel anume (cam ca în bancul cu bunicuţa foarte scundă, care, ca să poată şterge parchetul, trebuia să se suie pe un scaunel, şi să stea şi pe vârfuri!). Camaradul nostru Mâţilă de exemplu nu ştia să citeasca ceasul (pe lângă că nu ştia să citească de loc!). Noi, în nemernicia noastră, profitam de lipsa de cultură “ornicologicǎ” (adică de la ornic!) a lui Mâţilă şi îi spuneam când făceam plantoane împreună:

“băi Mâţilă, fii atent! Când ajunge limba mare aici şi limba mică aici mă scoli!” Şi săracu’ Mâţilă stătea toată noaptea cu ochii pe ceas, patrulând de zor pe interval, până se dădea deşteptarea şi se iveau zorii! Noi, normal, îi arătam nişte poziţii ale limbilor cam de la prânzul de a doua zi! “Vă raportez, să mor de nu vă raportez!” se burzuluia Mâţilă. Dar cu două vorbe bune şi o ţigară se calma şi căpăta iar privirea aceea nostalgică şi goală, de vacă ce-şi face digestia. Era mare şi negru, cu albul ochilor foarte alb. Senzaţia de “duhul lămpii” era accentuată şi de o pereche de urechi XXL ce îi încadrau ca nişte toarte de ceramică neagră, căpăţâna pătrată. Era de profesie cioban de prin Moldova, şi acum îmi dau seama că avea chiar un pronunţat aer de familie cu obiectul muncii! Tipii din dormitor de ciclul doi, îl puneau să alerge cu bocancii proaspăt spălaţi, în jurul paturilor “…ca să se usuce mai repede“, îl puneau să cânte “Stau pe malul Blahniţei” (tipul era şi sâsâit!), şi alte glumiţe de astea de dormitor…Bineînţeles că cine avea de făcut o glumă de neam prost (acuma la emisiunile de divertisment TV văd că li se spune “farsă”), o făceau pe spinarea lui Mâţilă. Cea mai mişto mi s-a părut când l-au întors cu patul, în timp ce dormea (patul lui era lipit de perete), şi i-au dat “alarmă”! Când a auzit zbierătul “Alllarmă!!!” Mâţilă, instinctiv, a coborât din pat, aruncându-se pe partea pe care o ştia liberă de sarcini, dar care acum era obturată de un zid de betooonn!!!

Am încercat, că tot aveam timp, să-i ridic un pic nivelul ideologic, şi să-l învăţ care e mâna stângă şi care cea dreaptă. După vreo săptămână de cursuri intensive a învăţat, deşi se apleca înainte, de concentrare ochii îi ieşeau din orbite ca la broască şi gura i se căsca de efort. Imediat după aia însă mi-am dat seama că învăţase “pe de rost”! Dacă îl întrebam direct “ce mână e asta?” ştia. Dacă încrucişam mâinile pe piept şi îl întrebam din nou, nu mai ştia! Avea cu toate astea la dosar tentativă de viol! Deci ceva‑ceva pricepea şi el din lumea înconjuratoare. Avea şi iniţiativă personală! De chestia asta şi-au dat seama camarazii când l-au prins că purta izmenele invers (cu prohabul în spate) ca să nu le mai spele. Pe pantaloni nu îl căuta nimeni de urme de rahat! Să îi dai unuia ca ăsta armă pe mână, şi cu cartuşe, mi se pare şi acum, când am văzut multe tâmpenii la viaţa mea, una din cele mai reuşite!

Zilele cenuşii şi presiunea AMR-ului care se transformase în “picătura chinezească” zi după zi, după zi,… mă făceau să am nevoie de o supapă de viaţă, de culoare! Unii din camarazi rezolvau nevoia asta bând până se făceau mangă, în grup sau solo. Eu mă apucam să scriu chestii tropical-ecuatoriale un fel de “Suzana şi Pacificul”, în care se amestecau de-a valma fauna şi flora de pe cinci continente, într-un melanj aproape sufocant de parfumat-colorat. Vreţi o proba? Chiar dacă nu vreţi, eu v-o ofer şi nu aveţi decât să săriţi peste pasajul cu pricina dacă vi se strepezesc dinţii. Deci, din nou din caieţel:

“Un strop de somn picurat şi întins uleios, în strat subţire, pe emisferele cerebrale ale visului…A fost odată…, o insulă tropicală cu foşnet de palmieri (ştiti, palmierii aceia înalţi, cu frunze ascuţite şi lungi, ce foşnesc sec, uscat!).

O insulă cu praf alb, de cretă şi mărgean roşu în nisip…parfum slab de mandarine şi strigăte de papagal.

Deodată, o pasare Phoenix, roşie ca focul, coborâ dinspre asfinţit, cu bătăi largi de aripi. Se opri pe o creangă de cocotier şi privi de acolo, din înălţimea gâtului ei zvelt, purpuriu, spre o pană uimită de „pasărea paradisului”, ce palpita, respirând briza răcoroasǎ a oceanului spre seară, de pe o tufă de batată.

Roşia pasăre avea privirea albastră, oţelită de atâtea morţi şi renunţări, de atâtea înfrângeri şi atacuri pentru a cuceri asfinţitul.

Oceanul îşi vălurea apa, larg, somptuos….

Valurile luceau metalic în asfinţit şi cârduri de peşti zburători ţâşneau din spuma albă, ordonat, în aceeaşi direcţie, peste mici sticle cu mesaje de nafragiaţi din diverse epoci…  .

Briza oceanului (căluţii de mare şi vechii greci îi spuneau Ocheanos sau Poseidon), încărcatǎ de miros de alge şi schelete albe de broaşte ţestoase, umfla, pe rând, penele păsării Phoenix…

Pasărea stă acolo pe stânca din mijlocul lagunei, impasibilă, gânditoare poate, în faţa miracolului acestui ceas de amurg…

Stânca din lagună, cu semne ciudate de scriere veche pe ea, cu platforma altarului de sacrificiu de deasupra, e acum cuib cald de pescăruşi…

Şi culoarea păsării se schimbă acum în sângeriu, şi apoi în negru, pe fondul crepuscular al draperiei cereşti…Şi atunci pasărea Phoenix clipeşte doar o dată, se-nalţă şi zboară prelung spre astrul zilei de după orizont…

Insula se întunecă. Încet–încet, ţipetele papagalilor înceteazǎ în cârâituri tandre. În întunericul de sub frunzele palmierului, gibonii se culcă ciorchini, despăduchindu-se pe crengi. Ochii se închid….

Alţi ochi, cu luciri verzi, periculoase, se deschid!

În depărtare se aude toba sărbătorii Woodoo, sărbătoarea spiritelor Pacificului…

Arta neagră a dansului în costume de rafie şi machiaj ocru de pământ amestecat cu grăsime…liniştea lagunei…

În mijlocul ochiului de apă interior, prin care înoată încet misterioase forme fosforescente, stă stânca, cu misterioasa ei scriere veche, ultima urmă a regatului Atlant. Locul unde coboară de zece mii de ani pasărea Phoenix, măiastra, sufletul trist al ultimei regine a Atlantidei.”

Şi tot aşa….Sunt vreo 12-13 elucubraţii de-astea unele de lungime considerabilă, altele mici catrene sau panseuri ca: “Lumina e esenţa universului. Ea a scos lumea din haosul primar. De aceea îmi place regina nopţii.”

Sau:   “The grey walls all around

And dirty uniforms

All over these the sound

Of military worms

I’m living here, half dead

Dreaming of blue sea-waves

Thinking of shaking-hands

Of long hair, of young maids..”

Şi încă:

“Pres d’une maison d’ete

Pour les enfants d’la mer

Les murs de pierre blanche

Entre les dunes jaunatre

Ou dans chaque brique on voit

Des grandes coquilles mortes

On marche en portant

Notre sac de voyage

Toi de la cote droite

Moi de la cote gauche

Les regards brillants

Des amours sans reproches

Les long cheveux dans la vent

(nous etions pas tres sages!)

L’autoroute nous regarde…” …şi aici e foaia ruptă.

Da, ne ţineam de tot felul de fantezii, în diverse limbi. Unii se apucaseră de sculptură în lemn şi făceau nişte blide şi tăvi înflorate, de mai mare frumuseţea! Se apropiau şi sărbătorile de iarnǎ şi toate piesele cosmosului nostru restrâns parcă se hotărâseră, în sfârşit, să nu mai scrâşnească şi să ne striveascǎ ici şi colo câte un deget, cate o mână, ci să ticăie cuminţi spre momentul mult aşteptat al “liberării”.

De Craciun, Revelion şi ziua mea (2 ianuarie) am rămas în unitate. De ziua mea ţin minte, că m-a apucat melancolia şi m-am făcut mangă cu nişte palincă de la Bărcăuan. Cred că am şi vărsat printre paturi pe-acolo. În orice caz mi-a fost tare rău după aia. Nu suportam gândul că e a doua zi de naştere petrecută departe de iubita mea, nemaipunând la socoteală gândurile negre despre cum şi cu cine o fi petrecut ea revelionul… !

Bărcăuan şi ceilalţi doi din subordinea “Marelui fruntaş telemetrist” făcuseră ochii mari şi nu mai ziceau nimic. Nu mă mai văzuseră niciodată într-o stare ca aceea şi nu ştiau la ce repercusiuni se pot aştepta! M-am culcat şi asta a fost tot. Dar nu-mi place să-mi amintesc de momentele alea. Deşi şi acestea au făcut parte din procesul militar de îmbărbătare (“Băăi soldat, armata vă face bărbaţi!!”).

Tocmai ne obişnuiserǎm cu ideea ca cele 3-4 săptămani rămase să le petrecem zăcând prin cotloane călduţe, numărând zilele AMR-ului, când, spre sfârşitul lui ianuarie 1976, ne pocni din senin ordinul de a ne face bagajele în vederea executǎrii unei « aplicaţii în teren muntos pe timp de iarnă ».  Ce o fi şi asta, tocmai acum…?!  Aveam să aflăm cu vârf şi îndesat!

APLICAŢIE ÎN TEREN MUNTOS PE TIMP DE IARNĂ

Aşa că ne luarăm iar la curăţat armele şi efectele. De aceastǎ dată nu ne-au mai dat sacii de luptă « stock » (adicǎ noi) cu curele din piele galbenă, ci am revenit la vechile zdrenţe ruseşti, cu cordonul lor ombilical interminabil. Vreo două pâini , trei TDL-uri şi trei CF-uri. Şi plecarăm. Nu prea vedeam nimic prin coviltirele trase ale camioanelor, preocupaţi fiind să nu ne îngheţe genunchii pe băncile de lemn şi spatele pe obloane. Aveam mănuşi cu un deget şi gaură de deget pentru arătător (ca să poţi apăsa trăgaciul). Supărare mare!

După vreo douǎ ore, ajunşi în gară la M, am aflat cu oarecare îngrijorare că maşina cu bucătăria noastră de campanie rămăsese în pană. Nu aveam să o mai vedem pană la sfârşitul aplicaţiei! Din gara M. am reuşit să îmi cumpăr o cutie de conserve cu sardine în ulei  pe care am ascuns-o cu grijă în fundul sacului de luptă, sub gamelă.

Pe înserat am ajuns cu camioanele într-un sătuc de munte, pe undeva prin munţii Metaliferi. Zăpada era până la brâu, dar drumurile erau destul de bine degajate şi am ajuns fără alte evenimente neplacute. Am fost cazaţi în căsuţa de chirpici a unui ţăran. Zugrăveala era nouă şi podeaua de lemn era din scânduri proaspete de culoare galbenă. Era de fapt casa fiului care era în armatǎ. Îl aştepta, aşa gătită, pentru a se întoarce şi a se însura cu o frumoasă a satului de pe-acolo. Treburile erau puse la punct, lipsea numai mirele care avea să întarzie încă vreo patru-cinci luni după cum am aflat mai târziu.

Primind ordine de la comandamentul general condus de însuşi generalul Roşu (ca împăratul din basmul lui Ion Creangǎ), comandantul armatei a doua, am început să ne consolidăm poziţia. Adică să săpăm tranşee şi să facem tot felul de biute şi şanţuri de comunicaţii. Tanchiştii erau nenorociţi! Trebuiau să sape în pământul îngheţat bocnă ditamai găuroiul, în care să dispară tancul până la turelǎ. Vai de mama lor! Lopeţile se rupeau în pământul ca sticla şi ce săpai ziua se umplea de gheaţă şi zăpadă noaptea. Locotenentul nostru, om cu glagorie, a fost de acord să facem un fel de zid de zăpadă de jur-împrejurul mitralierei noastre, ca s-o ferim de ochii perfizi ai inamicului.

Între timp feţele ni se lungeau încet-încet de foame. După ce bucătăria noastră de campanie rămăsese în pană prin mila lui Dumnezeu şi a mecanicilor idioţi de la P, hrana noastră era asigurată de o bucătărie mobilă de la cercetaşi. Aceştia însă, în mod firesc, luau toţi cartofii şi ne lăsau nouă zeama, aşa că…. Dar eu aveam pitită sub pernă, ascunsă cu grijǎ în sacul de merinde, CONSERVA MEA DE SARDINE!! Rezerva intangibilă, siguranţa că, dacă va fi să murim de foame, eu voi trăi oricum cu vreo 6 ore mai mult decât ceilalţi! Mă rog, chestii de-astea…  .

Şi cum stăteam noi şi ne admiram lucrarea de zăpadă strălucitoare clădită în jurul mitralierei, iată că pe drum apare o Dacie cu însemne militare. “Şase bă! Vin bolovanii!” strigă Vătafu, care o văzuse primul. Bolovanii însemnau grade superioare, cu stelele de tablă de pe umăr, mari ca bolovanii. Adică de la maior în sus. Când maşina opri în dreptul adăpostului nostru, noi eram deja aliniaţi, cu sergentul Gontaru în faţă, în poziţie de drepţi, salutând cu mâna la căciulă. Din maşină coborâră nu numai colonei ci şi un tip bondoc cu pantalonii împodobiţi cu o vipuşcă lată, roşie. “Na belea! Un general!!!” gândirăm toţi la unison. Era însuşi generalul Roşu în persoană, după cum aveam să aflăm ulterior. Gontaru prezentă raportul şi generalul scund, cu mantaua deschisă şi mâinile  împreunate la spate, un fel de mini Napoleon fără trigon, dădu ocol, încet construcţiei noastre. “Băi sergent!” îi spuse el lui Gontaru, “Chestia asta pe care o făcurăţi aiciea” zise el cu accent oltenesc get-beget, “e adǎpost vizual sau aşa…în general?” Gontaru care era negru şi urât dar prost nu era, răspunse prompt: “Vizual, să trăiţi!” Ne aşteptam la o izbucnire de răcnete şi injurii, gândindu-ne la adăposturile tanchiştilor şi a altor martiri….dar domnul general probabil avusese o digestie bună, căci remarcă scărpinându‑se meditativ în bărbie, “aşa gândeam şi eu, că altfel mă pişam pe el şi îl dărâmam…!”  Şi asta a fost tot!

Bucuroşi că scăpaserǎm cu bine din inspecţie, ne-am retras, spre seară, în căsuţa cea nouă unde ne aşteptau lentul nostru Pârvulescu, soba încinsǎ, şi foile de cort întinse ademenitor pe podelele curate. Aici însă, nenorocire cu N mare! Am descoperit cu furie şi stupoare că îmi dispăruse conserva de peşte!! Plin de draci, m-am dus direct la Gontaru şi l-am luat la rost, să-mi dea conserva. El nega în zeflemea că ar avea ceva de-a face cu dispariţia, ba în plus, cu accentul lui moldovenesc, mai făcea şi mişto de disperarea mea. Am văzut negru în faţa ochilor şi l-am pocnit scurt. În momentul următor eram amândoi ghem pe jos, muşcând, lovindu-ne, ca nişte apucaţi. Tot stress-ul provocat de foame şi de AMR-ul care nu se mai sfârşea, izbucnea acum!  Lent-ul panicat, se lipise de un colţ şi ne striga “băi Chiriac, băi Gontare!”, căutând să se fereasca să nu fie prins la mijloc. După ce ne-am tras câteva serii de pumni şi picioare îndesate, i-am zis: « hai să ieşim afară, n’are rost să dărâmăm casa omului! ». Mi-am tras în picioare bocancii, aşa cu limbile şi şireturile fluturând, şi am ieşit în curte. Afară, zăpadă, ger, şi un cer înstelat cum n-aţi mai văzut! Gontaru nu mai venea. Când într-un  târziu a apǎrut, frigul mă cuprinsese şi îmi trecuse de tot dispozitia belicoasă. Nici el nu mai avea nici o tragere de inimă, aşa că după ce ne-am plâns unul altuia pe umăr că « ce face armata din om!? », că « noi care am mâncat o pâine amară împreună!…etc.etc. », am ajuns la concluzia că ciclul unu a mâncat-o! Aşa că ne-am dus în camera unde dormeau pufarinii. Aceştia stăteau culcaţi, dar treji, şi ne priveau cu ochii hipnotic măriţi de spaimă, ca nişte pui de păsărică în faţa şarpelui. Auziseră bairamul de mai devreme iar feţele noastre crunte, julite şi înroşite nu prevesteau nimic bun. « Lingurile la control! » am ordonat şi am început să căutam urme de ulei sau ceva…nu am găsit nimic! Nici azi nu ştiu ce s-a întâmplat cu acea minunată şi dragă conservă de sardine în ulei, deşi blestemata îmi revine ciudat de des în memorie, ca un leit-motiv al spectrului foamei universale care mă băntuie… !

A doua zi urmau să înceapă atacurile armatelor implicate în aplicaţie. Pentru aceasta, şeful artileriei regimentare din P, colonelul Vanea, trebuia să tragă două rachete verzi şi una albă din vârful dealului împădurit, din marginea satului. Delegaţia din Marele Stat Major, cu colonelul în frunte, au trecut pe lângǎ mitraliera noastră, măturând zăpada cu poalele şubelor lor din blană naturală. După vreo două ore de urcuş susţinut au ajuns “pe poziţie”, în vârful dealului, unde şi-au dat seama că au uitat rachetele de semnalizare jos, la bază!

Şi iată că tov. Colonel Vanea începe să strige cât îl ţin bojocii din vârful dealului: « Băăăăăăă, Gontaaare, băăăă… !! » la care Gontaru, neştiind cine îl strigă din codrul verde de pe deal răspunde « ce vrei, băăăă…. !! » Colonelul Vanea, călcat pe protocol, urlă ca un disperat «f…. te’n c… pe măă-taaaa…sunt colonelul Vaaneaaaaa…!!!» şi Gontaru acum lămurit, pătruns brusc de respect ierarhic, răcneşte şi el cǎtre codrul verde răspunzând: “ordonaaaaţi!”. În acest timp, toată suflarea satului ascultă de prin curţi, staule şi uliţi discuţia, întorcând capetele coordonat, conform dialogului, ca la tenis!

În continuare, Vanea îi ordonă lui Gontaru să spargă lacătul de la vagonul cu muniţie şi să-i aducă cele de trebuinţă. Gontaru zice în barbă către noi: “…trebuie să fiu nebun!” şi strigă în continuare făcând-o pe prostul « Ordonaaaţi?! ». Vanea răcneşte iar dispoziţiile, din ce în ce mai gâjâit şi mai slab. Într-un final renunţă, şi dupa alte două ore îl vedem, urmat de ceilalţi « mestem-işti » (adică de la Marele Stat Major),  năduşiţi, cu şubele pe umăr, roşii la faţă ca nişte raci. « Sunteţi nişte idioţi…, sunteţi nişte tâmpiţi!! » pufneşte Vanea trecând pe lângă noi. « Am înţeles, să trăiţi! » salută Gontaru regulamentar în poziţie de drepţi, cu mâna la căciulă.

Până la urmă conflictul între armate a fost în sfârşit declanşat şi ni s-au înmânat o grămadă de cartuşe de manevră şi câte un întăritor de recul, cu ajutorul cărora să simulăm lupta. Într-un târziu apăru şi inamicul: vreo patru căruţe cu câte o mitralieră înăuntru, trase de nişte căluţi de talie redusă care îşi cărau în nişte plase speciale nutreţul, pe propria cârcă. Noi, entuziaşti şi bine hrăniţi cu zeamă (din ce în ce mai limpede) de cartofi, deschiserăm un foc nebun şi concentrat cu cartuşele noastre oarbe împotriva căruţelor. Vânătorii de munte inamici coborâră din căruţe şi începură să strige şi să dea din mâini. « Ia mai faceţi o pauză, să auzim ce zic ăia!? » spuse Gontaru la un moment dat. Am încetat focul şi am auzit, oarecum surprinşi, că inamicul se referea la mamele noastre în contextul cererii exprese de a înceta focul că le speriam caii!! Aşa că , în ce ne priveşte, conflictul a încetat atunci definitiv. Totuşi au fost şi victime. Se pare că vreo doi soldaţi de la cercetare au murit îngheţaţi în combinezoanele lor de culoarea zăpezii, rătăciţi pe nişte creste învecinate. Totuşi zeama noastră de cartofi nu a devenit mai deasă!

L I B E R A R E A  !!!

După vreo zece zile de aplicaţie din asta pe zăpadă, ne-am întors la unitate. Eram atǎt de obosiţi şi slăbiţi, încât nu ne mai trebuia nimic. După alte vreo zece zile ne-am eliberat. Ciudat a fost că, deşi aşteptasem cu disperare această clipă, în momentul respectiv nu am simţit nimic. Chiar nimic!! Am predat efectele la magazie, ne-am îmbrăţişat cu camarazii de ciclul unu care erau de acum veterani, şi am plecat spre gară cu camionul unităţii. Fiecare căuta să dispară cât mai repede pe ruta care îi ducea spre familie, prieteni, iubită…Era o fugă oarecum laşă faţă de instituţia care ne fusese tată şi mamă timp de şaisprezece luni. Ici şi colo câte un grup de tradiţionalişti în ale « liberării », beţi mangă, se sprijineau unul de altul târâind de valizele de lemn pline acum de julituri şi urme de poze cu femei goale, jupuite, cu lacul scorojit. « Băăăăiii, ne‑au facut bărbaaaaţi… ! » strigau ei, cam jalnic, stereotipia asta despre armată. Behăiala lor de beţivi dădea un aer de mişto patetic acestui mesaj bărbătesc şi mobilizator, în numele căruia mamele vitrege, taţii indolenţi, babele şi moşii căzuţi în demenţă senilă încurajau tânăra generaţie întru satisfacerea stagiului militar.

Mă simţeam stingher în hainele civile, cu tunsoarea scurtă şi hainele cumva prea uşoare şi cumva prea strâmte…cu valiza de lemn cu lacul scorojit (pozele mele cu femei goale le aveam lipite pe interiorul capacului!).

Ajunşi în Gara de Nord, cei 3-4 din Bucureşti ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat, şi am păşit într-o nouă lume, cu automobile şi miros de gaze de eşapament, cu zgomot şi îmbulzeală…ce minunat! M-am aşezat cu nesaţ pe scaunul rigid al troleibuzului care mergea acasă, în Pajura, şi am privit pe geamul murdar peisajul familiar al căii Griviţei, cu eroicele uzine Griviţa şi medaliile supradimensionate agăţate de gardul metalic de la intrare, cimitirul Sfânta Vineri, podul Grant…Nostalgiile mele citadine din armată acum se concretizau, pe rând, şi mă simţeam chiar împlinit pe scaunul meu, în troleibuzul meu, în oraşul meu, departe de menajeriile caki din care scăpasem.

Mama mă aştepta cu multă dragoste şi cu o oală zdravănă de sarmale cum numai ea ştie să facă! M-am culcat într-un pat normal care nu scârţâia a tablă când mă întorceam, în cearceafuri parfumate, scrobite…  .

Mama îmi povestea de curând că, la vreo două săptămâni de la liberare, întrând dimineaţa devreme la mine în cameră, s-a speriat când am sărit direct din aşternut în poziţie de drepţi strigând « ordonaţi ! »;…eu nu mai îmi aduc aminte faza, dar o cred. Îmi aduc aminte totuşi că deseori, în primele săptămâni, când nu înţelegeam ce-mi spune cineva, îi trăgeam câte un  « ordonaţi ?” din reflex, după care zâmbeam încurcat către ochii surprinşi ai interlocutorului.

Dar, totul trece! La vârsta aceea suntem încă destul de adaptabili şi elastici, încât să ne pliem relativ uşor pe un nou sistem de valori şi de acţiuni-reacţiuni.  Totuşi…

Totuşi perioada serviciului militar mi-a rămas, mie cel puţin, în memorie ca ceva cu totul aparte faţă de tot ce mi s-a mai întâmplat dupǎ aceea în perioada celor 37 de ani « de civilie » care s-au depănat până azi (şi care sper să mai urmeze, mult timp şi în continuare, să dea Dumnezeu!).

Milităria nu ştiu dacă ne-a făcut sau nu bărbaţi, dar ne-a oferit nişte adevăruri şi sisteme de referinţă pe care altfel nu le-am fi putut avea.

De aceea am simţit nevoia să scriu aceste rânduri despre experienţa de la P. Pentru fiica mea, care nu crede nici acum, în ruptul capului că tatăl ei, un tip oarecum “sofisticat şi pretenţios” (ca să nu zicem mofturos), a putut trece “de-adevărate-lea” prin aceste evenimente, dar mai ales pentru mine, care începusem să cred şi eu, că memoria noastră selectivă îmi joacă feste.

Confirmările vechilor camarazi, transmise acum pe facebook, E-mail şi alte suporturi virtuale (Doamne câtă distanţă parcursă în atât de puţini ani, totuşi!), cât şi a altor prieteni cu armata făcută în aceeaşi perioadă, au demonstrat că ceea ce am scris aici reprezintă într-adevar un crâmpei din realitatea “armatei militare” din  acea perioadă.

S f â r ş i t

 

                                        ( …în sfârşit !!!  )

 

Bucureşti  martie-august 2012

                             C  U  P  R  I  N  S

 

 

 

 

PARADISUL………………………………………………………………1

ÎNCORPORAREA…………………………………………………………3

INSTRUCŢIA INDIVIDUALĂ……………………………………………6

ŞCOALA DE GRADAŢI…………………………………………………20

SPRE CICLUL DOI……………………………………………………….25

TRAGERILE DE PE LITORAL………………………………………….29

MUNCILE DE VARĂ ÎN BALTA IALOMIŢEI…………………………38

INUNDAŢII LA SLOBOZIA…………………………………………….42

MUNCILE DE TOAMNĂ ÎN BALTA BRĂILEI………………………. 46

DIN NOU LA P……………………………………………………………58

APLICAŢIE ÎN TEREN MUNTOS PE TIMP DE IARNĂ………………62

HAI  LIBERARE!……………………………………………………………………………..64